Recviem pentru visele mele

 

 

oficiez de ceva vreme

o ceremonie măreaţă

pentru a-mi preaslăvi fiinţa

care se încăpăţânează să nu moară.

 

am pus la cale un ritual perfect

învăţat de la trasul cu urechea noaptea

la somnul de veci al altora.

 

am respectat toate indicaţiile

m-am închinat idolilor preaslăviţi

chiar dacă le vedeam crăpăturile şi

spoiala precară.

 

am adus tribut morţilor

le-am spălat rămăşiţele

le-am pus în racla sfântă

dar tot nu mor…

 

am făcut tot ce mi-au spus

am respectat toate obiceiurile

cu smerenie şi sfinţenie

dar tot respir…

 

nu stiu unde am gresit

dar cumva

în ciuda tuturor legilor şi predicţiilor

pe măsură ce se goleşte clepsidra

mă îndepărtez tot mai mult

de credinţa sfântă

a înaintaşilor mei.

 

Advertisements

Iluzia

 

iluizie deziluzie

mângâie-mă lin

împresoară-mă tacit

să-ţi simt dulcea dezmierdare

 

iluzie deziluzie

cântă-mi cântul tău

lasă-mă să-ţi simt aroma

amară

care-mi defineşte fiinţa

 

chiar dacă e doar pentru o clipă.

Oh iulizie deziluzie!

pictează-mi încă o dată visele

fă să adie suflarea morţii

să-mi simt pielea vie

să-mi ard mâinile

faţa şi picioarele.

 

iluzie deziluzie

botează acest nevrednic corp

al cărui păcat a fost semnat prin naştere

de către alţii

conform obiceiului sfânt

al morţilor noştri.

 

iuluzie deziluzie

fii a mea

îţi dau la schimb sufletul

căci ce folos să am pentru

singurul lucru

a cărui existenţă

nu a fost dovedită

niciodată.

 

Cântul morţii

 

cântul morţii se confundă

cu elemente juxtapuse frontal

prin diseminarea oaselor

în prefacerea lor în stele negre

a căror forţă de atracţie

se justifică prin planul

secţionat longitudinal

al urletului mării

noaptea.

 

noaptea nu se doarme

noaptea se ascultă urletul primordial

cântul cailor negrii

făcuţi din cenuşă şi noroi

amestecat cu sânge

pentru o mai bună închegare

căci doar din resturile proprie fiinţe se poate face

 

te costă viaţa

dar ce valoare are viaţa în faţa

nopţii sufletului?

a negurii timpului pierdut

înainte de a începe.

 

ceasul bate constant

are un mecanism a cărui perfecţiune

te face să te înclini

să primeşti binecuvântarea altora

care se află mai aproape decât tine

slujitori de o viaţă

ai cântului morţii.

 

Câinii roşii

 

câinii roşii ai viselor mele însângerate

se prefac rând pe rând

în praf de tăcere

amestecat cu grijă şi sulf

pentru o mai bună întreţinere.

 

câinii roşii ai viselor mele însângerate

au copite de aur

şi glas de taur.

au ochi negri

ochii nopţilor vii

petrecute în taină

în ecouri suprapuse

a căror intensitate creşte în timp

până la limita nefiinţei.

 

acolo mă opresc

să oficiez un ritual al morţilor

pentru a putea merge mai departe.

 

lumea morţilor mei

începe de înainte vreme să

se prefigureze

mirosul precar al fiinţei.

e atât de mare încât

pentru a o putea cuprinde

trebuie să mor din nou.

o fac de fiecare dată

cu speranţa că

de data asta

voi reuşi.

 

ţineţi-mi pumnii

oh Voi înaintaşii mei

cei sfinţiţi deja de atingerea morţii.

nu mai am mult

mă grăbesc cât pot

cât mă ţin picioarele-mi betege

nu mai am mult până să mă târăsc spre voi

să mă caţăr cu ultimele puteri

la locul destinat mie de alţii

mai vechi, vrednici şi puternici

să pot să mă mistui şi eu

alături de voi

în negura vremii.

 

Stau

stau închisă în cuşca mea

proiectată de înainte vreme să

deschid ochii

de către cei mai buni arhitecţi

ai vremii.

 

grandoarea şi măreţia proiectului

taie răsuflarea

dar nu se compară cu realizarea sa

care nu e încă completă.

mai am de lucrat

la câteva elemente esenţiale

ce-mi vor încununa opera vieţii

împlinind idealul uman

debitat de alţii

care au eşuat la rândul lor.

 

am cele mai frumoase ferestre

mai mari ca oricare închipuite vreodată

nu le poţi vedea înălţimea.

sunt făurite special

pentru a reda iluzia libertăţii

am cele mai mari comori

strânse deja de-o viaţă

sunt deja atât de multe

încât în sfârşit nu se mai vede

decât un maldăr de resturi

de care va trebui să scap mai încolo,

înainte de Grand opening

 

dacă am noroc

dispar singure

în culisele construite special

 

camera asta secretă

am primit-o cadou de naştere

de la străbunii mei.

mi-au spus că e ataşată pe post de linie de plutire

dar nu mi-au spus ce se va întâmpla când se va umple.

 

nimeni nu vorbeşte de asta

e prea dureros să o faci.

acolo încui valorile moarte

ca inocenţa sau speranţa

e o cameră a visului ce treptat devine

a uitării şi a morţii.

o ancoră a vieţii

ce te ţine să nu te disipi

în iluzia propriei creaţii.

 

mai ai de mers

nu te poţi opri

pentru nimic în lume

setea poate aştepta

în final se va stinge singură,

dacă ai grijă

să n-o priveşti în faţă

să nu-i asculţi urletul muribund.

 

nu mai e mult acum

mai rabdă un pic

doar un pic

se vede deja vârful

e doar deasupra raţiunii

o dată ajuns acolo

poţi face ce vrei

cu condiţia

de a o lua

fără răgaz

de la capăt.

Lumea morţilor

dincolo de cuvinte,

de priviri, sunete şi mirosuri

trăim într-o lume a morţilor

o lume uscată si rece

al cărei singur sunet

e câte-o trosnitură izolată

scăpată din matca prefacerii.

 

Se mai usucă câte o idee.

 

nu pare grav când se întâmplă

căci na,

a fost doar una.

Ce putere are una singură,

alta decât a intra în lumea morţilor.

 

Însă

 

pe măsură ce trece timpul

se măreşte lumea morţilor

capătă culori estompate

ce mă îmbie să închid ochii

sa simt şi eu cum o să fie

când în sfârşit

tumultul gândurilor

va înceta

pentru totdeauna.

 

Sper să mă simt împăcată

 

că mi-am plătit preţul

pus de alţii pe capul meu

la naştere.

 

Iubiri

le-am iubit inocenţa

şi pasul dur al anilor

candoarea neaşteptat ivită

constant.

 

le-am iubit visele

şi porţile ferecate ale cailor negrii

am bătut în ele cu toată voinţa mea

mi-am încordat muşchii atlasieni

într-un efort spulberător

ce a avut ca efect un ecou

al căror reverberaţii

le simt până-n ziua de azi.

 

le-am iubit cotloanele ascunse

şi îmbinările fragile

m-am iubit pe mine în ei

atât cât m-am putut regăsi

 

le-am iubit teama,

mirările şi ruşinile

le-am iubit glasul,

mâinile şi tălpile,

mirarea şi extazul

până la paroxismul

generat de foamea minţii

ascunse în camera scheleţilor.

 

i-am iubit până s-au destrămat

rând pe rând,

în eterul amintirilor

încuiate în odaia ruşinilor.