Cândva,
pe undeva,
îl mai întelegeam.
Dar nu atunci când
suspina
cu cadența unei
răsuflări
a cărei dogoare mă orbea.
Așa că preferam s-ntorc capul,
să nu mi se vadă ochii.
Căci acolo i s-ar fi reflectat
suferința.
Imagine ce-mi ducea gândul
spre locuri prea grele,
goale și sucite
cât să merite să o arăt
oricărui altcuiva.
ce va fi atunci cand
nu mă vei mai fi găsit?
ce vei face atunci când
nu mă mai vezi?
ce te faci când
plouă și nu mai sunt?
sau când e senin și
nu mai privim cerul împreună.
când mă strigi și nu-ți răspund
însă semnele trecerii mele
încă sunt.
O cunosc pe Lola din anul III de facultate. Prima data am auzit-o acasă la profesorul meu de vioară de atunci. Nicolae Bilciurescu îl chema, dar toată lumea îi spunea Bill, inclusiv noi, studenții săi. Ne mai chema și pe acasă pe lângă facultate, să ne pună să ascultăm discuri cu interpretările pieselor pe care le cântam.
– Uite asta cred că ți se potrivește, îmi spune scoțând un disc vechi cu poza unei femei pe copertă. Era Lola Bobescu cu Mozart 5, concertul pe care urma să îl pregătesc pentru examen. Ne punea diverse interpretări în funcție de felul în care eram, de felul în care ne vedea el.
Am vorbit diverse cât a durat introducerea orchestrală. Vorbeam multe pe vremea aia, în special despre muzică. Eu eram curioasă, iar el dornic să povestească. Stăteam la vorbe și țigări, mai cântam câte ceva și tot așa. Când eram la facultate ne scotea la cafea la bufet și insista să ne facă cinste tuturor. Fuma Kent lung cu care ne servea, iar noi, deși fumam altceva, nu-l puteam refuza. Părea prea fericit să ne servească de fiecare dată, cât să ne treacă prin cap să-l refuzăm, chiar dacă n-aveam neapărat chef să fumăm în acel moment.
Mi-a povestit multe despre Lola, dar toate vorbele au fost uitate atunci când s-a terminat introducerea orchestrală și a început solo-ul de vioară. Veselia și vitalitatea intoducerii se șterge instant din memorie când intră vioara solistă. Primele două sunete sunt fără acompaniammentul orchestrei, coardele intră abia după, undeva într-un plan îndepărtat sugerând un murmur, mai mule voci estompate de distanța dintre ele și personajul principal. Muzica e scrisă de așa natură încât melodia viorii soliste ia răsuflarea prin frumusețea ei, dar sunetul Lolei întrecea orice sunet auzit de mine până atunci. Un sunet efervescent, de o dulceață totală, delicat și puternic în același timp, de o claritate și siguranță ce-ți capta total atenția din prima secundă. Țin minte că am gândit că nu mai auzisem violonist cu sunet atât de dulce. M-a marcat atât de mult sunetul ei, încât țin minte acel moment până în ziua de azi și de câte ori îmi aduc aminte îmi pare a fi la fel de proaspăt, retrăiesc momentul cu aceeași intensitate și plăcere.
Am căutat s-o ascult și cu alte lucrări, s-o cunosc mai bine. Era o violonistă completă, de prim rang, recunoscută la nivel mondial. Am citit într-un articol că Yehudi Menuhin spunea despre ea că e cea mai mare și mai frumoasă violonistă a lumii. Am zâmbit când am citit asta, mai ales partea cu cea mai frumoasă. Pentru mine singurul lucru care conta era că avea cel mai frumos sunet așa că poate era posibil să i se fi reflectat frumusețea în sunet.
După o vreme am început să mă întreb ce-i cu sunetul în general, din ce e făcut și ce ar trebui să conțină, ce reprezintă el până la umă: culorile muzicii, tensiunile interioare, glasul personajelor, imaginea descrierilor, sau însăși vocea interioară a violonistului? Încă n-am un răspuns clar, bine definit în procente, dar știu că eu dacă aș fi sunet aș alege să mă întorc în trecut, la vârsta emoțională a încă copilei ce eram în acea vreme și să-mi păstrez dorința de atunci: să fiu un sunet cald, dulce și profund ca să pot pătrunde până în sufletul oamenilor la fel cum a pătruns Lola în sufletul meu în acea după-amiază de septembrie, când soarele arunca o lumină caldă prin fereastra larg deschisă, în timp ce eu stăteam relaxată pe canapea privind coperta discului și ascultam cel mai dulce sunet de vioară pe începutul unuia dintre cele mai frumoase concerte de vioară scrise vreodată: W. A. Mozart Concertul nr. 5 în La major cu Lola Bobescu.
Toată viața mea am crezut că e ceva în neregulă cu mine. Când aveam vreo 4 ani bunică-mea spunea că o să-mi dau și chiloții de pe mine când o să fiu mare, deoarece le dădeam jucăriile mele copiilor din parc. Îi înțeleg acum supărarea, pe vremea aia era greu pentru cei mai mulți oameni să facă rost de jucării pentru copii. Trăiam cu bunicii pe vremea aia, am tot trăit așa trai dulce până pe la 5 ani când a trebuit să mă mut cu ai mei. Aveam niște bunici cum n-am mai întâlnit oameni până acum. Le simțeam iubirea prin toți porii, țin minte și acum cum le străluceau ochii când se uitau la mine. La ai mei în casă era o familie extinsă mult prea numeroasă, iar modul de funcționare era setat pe survival mode. N-avea cum să nu fie ceva în neregulă cu tine dacă erai copil, așa era educația pe vremea ceea, servea cât putea de bine vremurilor trăite, acum nu mai e așa, și-au mai dat seama oamenii că e nasol să anulezi statutul unui individ, mai ales cât e în creștere, iar societatea în care activează nu mai e bazată pe grup, ci pe individ. Așa că na, m-am văzut cu toate neregulile. Pe la 15 ani credeam că sunt proastă. Motivul? Suceam gândurile pe toate părțile și îmi părea că nu sunt înțeleasă. Calculul la 15 ani era simplu: dacă mulți oameni mari cred că ești prost, șansele să fii sunt mari, dat fiindcă majoritatea formează opinia general acceptată dar și că, fiind mai mari ca tine au, teoretic, mai multă experiență de viață. Noroc cu un prieten, pe care n-o să-l menționez aici, care mi-a deschis ochii spunandu-mi că nu am dreptate și în felul ăsta am primit validarea. Bun acum eram o deșteaptă care făcea multe prostii. Oricum mai bine decât prost, chiar dacă bine nu-ți e, dar macar vorba ceea, acum făceam parte din majoritate, fiind deci acceptată. Am învățat să fac multe lucruri pe parcursul următorilor ani: să mă dau cu capul de pereți, să merg înainte orice ar fi, să repet pana-mi iese, sa nu-mi plâng de milă, să mă distrez cat mă ține, sa fac și să spun tot ce-mi trece prin minte. Toate bune și frumoase. Numai cu bărbații mi se înfunda mai devreme sau mai târziu. Nus cum dracu făceam de ajungeam tot timpul vinovată de nefericirea lor și eșecul relației, deși mi se părea că chiar mă strădui să fiu cât mai corectă. Dar era sigur ceva în neregulă cu mine. Clar că lumina zilei și de netăgăduit. Odată ce mă apucam să văd lucrurile cu ochii lor le dădeam dreptate, din perspectiva lor asa era! Sufereau de pe urma comportamentului meu. La primele relații mai țineam și cu mine, dar pe măsură ce timpul trecea și reușeam să le văd mai clar perspectiva, mi-am dat seama că e ceva în neregulă cu mine, în însăși miezul meu. Așa că m-am apucat să mă duc să mă caut la diverși specialiști să reușesc să extirp acea parte din mine care mă făcea greșită. N-am prea avut succes nici cu ăștia, în loc să fie de acord cu mine, mă plăceau așa cum eram. Ăsta a fost ghinionul meu, oamenii mă plac. Chiar atunci când sunt antipatică, ca aseară când am refuzat să fac cunoștință cu o fată stând la coadă la baie. În aceeași coadă era o alta fată care mi-a mărturisit ulterior că m-a admirat pentru felul în care am refuzat. Noroc cu ultima căsnicie. Așa am reușit in sfarsit să descopăr, 36 de ani mai târziu, ce era în neregulă cu mine. Surpriza e că odată ce mi-am dat seama ce era greșit la mine, am realizat că se poate aplica la oricine în anumite situații. La mine erau bărbații. Percepția, felul în care văd lucrurile când e vorba de bărbați. Și nu atât percepția, ci conștientizarea felului în care le vede celălalt. Cine sunt eu să cred că am dreptate? Cine sunt eu să cred că merit mai mult ca altul? Cine sunt eu să decid că suferința mea e mai importantă, sau că a celuilalt e mai importantă decât a mea? Care e măsura suferinței? Cât e ok să suferi dar mai ales pentru ce anume? Ce zice la manual? Care sunt regulile? Cine decide? Și nu în ultimul rând cum putem departaja și eticheta oamenii sau pe noi înșine, când cu toții suferim de aceleași deformări de la regulă iar autoritatea pare să-și schimbe locul în funcție de dispoziția de moment sau de poziția de putere percepută ca etalon al dreptății absolute?
Când se face întuneric și pare că totul devine confuz, nu uita că mai ai și alte simțuri. Ciulește urechile. Undeva se aude sunetul culorii. Închide ochii și așteaptă un pic mai mult decât îți vine. Nu va trece mult și vei vedea din nou.
Din forma nevăzută se naște emoția. Forma se simte, nu se vede. O simți când se formează în tine, în stomac, în mâini, în minte. Nu trebuie decât să te asculți cu urechile ciulite. Muzica tot acolo e, doar sonorul e estompat.
Când va fi liniște se va auzi din nou. La început va părea ceva nefamiliar, dar cu timpul va deveni simbol al respirației iar caii negrii se vor lumina, umbrele lor se vor estompa și până să apuci să realizezi, vei alerga din nou pe câmpiile imaginate de răsăritul ori de apusul soarelui. Ș-atunci o să te poți opri. Și pieptul ți se va umple de aer, sufletul ți se va desprinde și vei putea privi din nou cu ochii, nu doar cu sufletul.
Când? În curând…
Se făcea o dată că era într-o doară, nu mai departe de locul în care apăruse, dar nici mai aproape de celălalt, o flăcăruie albastră. Se ivise dintr-o dată, nimeni nu mai ținea minte cum apăruse, de la un moment încolo părea că a fost dintotdeauna acolo. Dacă la început te atrăgea prin căldura pe care o emana, pe moment ce timpul își urma cursul, începeau să te farmece culorile ei. Vedeți voi, în funcție de cum sufla vântul, tot așa se schimbau culorile ei. Nuanța pregnantă de albastru rămânea, dar în interiorul ei apăreau diverse alte sclipiri, unele roșiatice, altele aurii, verzui și tot așa. Seara era cel mai frumos s-o privești, mai ales că oamenii nu prea aveau timp în timpul zilei, fiind de multe ori ocupați cu diverse alte treburi.
Se spunea că flacăra asta avea puteri supranaturale, dacă o priveai suficient de mult, reușeai să privești în sufletul tău, iar dacă o priveau doi oameni în același timp reușeau să privească unul în sufletul celuilalt.
Încetul cu încetul, oamenii își făcuseră un obicei să o privească din când în când, în special atunci când simțeau că le e mai greu, sau atunci când își doreau ceva, sau câteodată doar din întâmplare sau de dor.
Într-o bună zi, poposiră pe meleagurile acelea doi oameni, un bărbat și o femeie. Nu mai țin minte cum îi chema, căci demult s-a întâmplat asta, însă țin minte cum erau și cum se priveau. Dacă îi priveai de departe păreau foarte diferiți, mai ales că unul era bărbat, iar cealaltă, femeie. Ca să-i văd mai bine a trebuit să mă apropii. Mergeam tiptil, să nu mă observe, așa că vă dați seama că a trecut ceva vreme până când am reușit să-i văd îndeaproape. La fiecare pas pe care-l făceam părea că se schimbă ceva din imaginea pe care o vedeam. Când am ajuns lângă ei le-am observat privirea. Era ceva ciudat cu felul în care se priveau, părea cumva că timpul s-a oprit în loc, ca și cum ar fi privit și el uimit, uitând pentru o clipă de mișcarea sa. Se spune că timpul se oprește în loc doar atunci când vede ceva în privirile oamenilor. Să nu vă imaginați că dacă timpul trece el nu vede. Timpul vede tot dar nu arată, doar atunci când simte că nu mai este privit, se oprește o clipă să răsufle și se uită în jur, iar câteodată stă o vreme să privească, căci, neavând un timp precis să ajungă acolo, mai poate zăbovi pe drum din când în când, mai ales când vede ceva frumos.
Dar să ne întoarcem la cei doi și la privirea lor. Ochii le sclipeau ciudat, ca și cum lumina se reflecta dintr-o privire în alta, iar pe măsură ce trecea timpul distanța dintre ei se micșora până la punctul în care nu mai exista nimic altceva în afară de căldura și mișcarea dansului nerostit, care te face să-ți pierzi răsuflarea pentru totdeauna, căci dacă timpul încetează să existe, acum devine întotdeauna.
-Ăsta e locul în care ne putem întoarce oricând, își spuse fiecare în mintea sa.
Și așa a și fost. Se întorceau din când în când, iar lumina flăcării albastre reflectată în ochii lor oprea timpul. O vreme. Vedeți voi și timpul ăsta are o fire a lui, deși pare fascinat de altele la început, după o vreme își aduce aminte de natura sa. Nu poate sta prea mult în loc căci menirea sa e să ștergă urmele și să meargă înainte spre sfârșitul său. Îmi imaginez că nici lui nu-i place prea tare ideea de sfârșit, mai ales că, de la nașterea sa tot pe drumuri se află. Drumul devine cale unidirecțională, căci doar înainte poate merge. Se spune că la nașterea sa a primit mai multe daruri, printre care puterea de a schimba lucrurile. În funcție de locul de care era legat, putea trece mai repede sau mai ușor, putea să se oprească o clipă, dar imediat trebuia să treacă mai departe, căci goana sa nu se putea opri decât atunci când va înceta să existe. Era în firea lui, oricât de mult și-ar fi dorit să se oprească, dacă s-ar fi oprit prea mult ar fi dispărut. Așa că vă dați seama că săracul nu prea avea încotro, căci nimeni și nimic nu-și dorește propria dispariție.
La fel și cu flacăra albăstruie. N-o mai priveai la fel de des. Credeai că o dată ajuns acolo era de ajuns. Trebuia să-ți întorci privirea din când în când căci altfel totul înceta să existe și asta nu se putea. Nu însemna că dacă nu o mai priveai, nu rămânea imprimată în inima ta. O dată văzută, imaginea nu mai putea fi ștearsă, putea doar fi doar estompată de neclaritatea dată de distanța creată de timp. De aceea se spune că e bine să mai privești din când în când. După o vreme încetai să o privești și privirea se lumina mai rar, umerii se aplecau, iar răsuflarea devenea mai grea deoarece povara din suflet tot creștea, în timp ce imaginea se estompa. Cu cât mergeai mai departe, cu atât mai greu reușeai să vezi. Părea doar un punct îndepărtat, a cărui însemnătate se uitase, căci între timp drumul se schimbase și apăruseră altele.
Flacăra albastră tot acolo era, ea nu dispare niciodată căci face parte din fiecare dintre noi. După o vreme o vei privi din nou și timpul va înceta să existe iarăși. Și ochii li se vor întâlni din nou și se vor lumina și lumina îi va uimi din nou și timpul va înceta să existe.
din sânge m-am născut.
îmi aduc aminte și acum
îmi umplea plămânii până la refuz
în timp ce brațele-mi scormoneau țărâna uscată
încercând cu disperare să atingă malul.
prima gură de aer m-a amețit
nu știam cine sunt
singurul lucru pe care mi-l aminteam
era că am reușit să scap.
mă agățam de asta cu ochii închiși
nu voiam să privesc.
mi-era frică să nu văd la fel
aceeași imagine deformată
de prea mult uitat și căutat
o cale de ieșire.
când am deschis ochii n-am văzut nimic.
era-ntuneric
beznă
mai răzbătea câte un sunet și flash-ul unei amintiri rătăcite.
ultima găsită era cea mai dureroasă dar
reușisem s-o privesc în față.
nu știu încă cum m-a schimbat
însă știu că începe.
sper să reușesc de data asta.
Dac-am fi copii
Ți-aș zâmbi și
Ți-aș cauta apropierea
Te-aș adulmeca când nu mă vezi
Ți-aș cauta atingerea și
Privirea
Cât mai des.
Te-aș lăsa să vezi în ochii mei
Tot ce simt
Când îmi vorbești și
Mă privești sau mă atingi.
Dac-am fi copii…
Ți-aș povesti
Și ți-aș zâmbi
De ce?
Deoarece aș vrea să știi.
mi-au deformat percepţia
mi-au călcat în picioare caii negrii
caii nopţilor şi-ai nebuniei
m-au aruncat în groapa sinelui
ca pe un ambalaj expirat
care nu are nicio sansa să se descompună vreodată
i-am iertat mult prea devreme
doar pentru că aşa mă învăţaseră tot ei
să le fie mai uşor cu mine
să doarmă mai bine
am rămas singură cu măştile mele perfecte
pe care le-am idolatrizat ca un habotnic
cu care m-am invelit până au inceput să se descompună
de la viermii care mă devorau deja de prea multă vreme
nu le-am dat încă jos
nu pot
nu vreau
nu înţeleg
unde s-a dus viaţa mea
sau dacă a existat vreodată
i-am aruncat pe toţi
unul câte unul
să dispară din faţa mea
să mă pot vedea prin ochii mei
nu vreau să mă privesc
nu ştiu de unde să încep
pare prea târziu acum,
dar în acelaşi timp îmi dau seama
că totul e o iluzie
pe care mi-o ţes singură
deja de prea mult timp.
mă simt pierdută când mă uit la mine
mă simt neajutorată
când îmi dau seama că nici măcar eu
nu mă pot cuprinde.
A fost odată, demult de tot, o rază de soare puternică, atât de puternică că mai sănatos era să te prefaci că n-o vezi. Doar că dacă făceai asta, se întâmpla un fenomen ciudat: te lua așa, cătinel, o stare rotativă cu iz de amețeală care nu-ți mai dădea drumul, ci te tot învârtea într-un soi de vals lent fără speranță, început sau sfârșit. Norocul era că se întâmpla doar câteodată și starea nu ținea mult. Nenorocul era că din când în când auzeai muzica și-ți aduceai aminte de liniștea aia, mai călduroasă decât îmbrățișarea fierbinte a sufletului. Tristețea primea o nuanță de frumusețe, pentru că sufletul nehrănit ar fi înghițit orice. Și atunci se ridica pe culmi pasionale în care focul dinăuntru te ardea plăcut și te ridica deasupra, dăndu-ți senzația de zbor, adică de libertate. La care jinduiai demult deja. Dar pe care nu ți-o poți însuși de fapt, pentru că lanțul de aur, la care ai lucrat de prea multă vreme și care a căpătat în timp o formă unică și încrustații de-a dreptul fermecătoare, te ținea mai strâns ca oricând. Așa că lasă muzica să fie muzică pentru alții, ție îți ajunge nostalgia care să-ți aducă aminte că totul e posibil, și lanțul de aur care să-ți mai curme poftele de fericire.
Dincolo 