O chestiune de moment – Cu vioara în spate prin București

De multă vreme merg așa. De atât de multă vreme încât nu țin minte când a fost ultima dată când am conștientizat că o duc în spate. De multe ori îi simt lipsa când merg fără ea. Preț de o secundă amețesc. Apoi îmi aduc aminte că am lăsat-o acasă. Azi nu am repetiție. Pare ciudat când trebuie să te obișnuiești că ești în vacanță, sau ai o perioadă mai liberă pe care hotărăști să o dedici altor lucruri.

Stau în București de când mă știu și mai mult. Am crescut cu povești despre oameni legate de locuri din orașul ăsta. Atât de multe încât totul pare familiar, chiar dacă e prima oară când ajung într-un loc în care nu am mai fost. Primele amintiri sunt legate de copacii din Cișmigiu, de lac, mesele de șah, labirinturile, frunzele de tei de la baza copacilor, foișorul cu fanfara, cișmelele cu apă din care muream de poftă să beau și chioșcurile cu vată de zahăr. Asta era înainte de vioară. Au fost doar 5 ani înainte de vioară, din care îmi aduc aminte doar 3. E ușor să-ți aduci aminte lucruri de pe vremea aia, deoarece zilele semănau atât de tare unele cu altele, încât părea că timpul nu există. Eram convinsă ca așa stau lucrurile, oamenii mari sunt oameni mari, copiii copii și bătrânii bătrâni. Că așa a fost dintotdeauna și așa va fi. Acum că stau să mă gândesc la asta nici nu mi se pare prea diferit, dat fiindcă de fapt tot despre percepția noastră asupra celorlalți și asupra noastră este vorba.

Mai țin minte bisericile. Bucureștiul are multe biserici. Atât de multe încât nu numai că le pierzi șirul, dar după o vreme te obișnuiești atât de tare cu ele, încât de cele mai multe ori nu le mai distingi de alte clădiri. Procesul trecerii prin oraș se face deja automat printr-o clasificare de sinteză: biserică, casă-parter, vilă, bloc și tot așa. Ascunse sau nu după blocuri, bisericile constituiau adevărate aventuri. Descopereai o lume ascunsă, plină de mirosuri înțepătoare, cu lumini tainice și sclipiri magice de poveste. Era ca și cum ai fi intrat într-o adevărată peșteră a comorilor, doar că nu aveai voie să vorbești și să alergi spre tot ce sclipea în jurul tău. Lucrul ăsta te învață un pic, e ca și cum ai trage cu ochiul la o pagină prăfuită din trecut, doar că, fiind acolo în carne și oase, nu ai voie să schimbi cursul lucrurilor, pentru că ele sunt deja duse, iar existența ta se află în altă parte. Ca o lecție de cronică vie în care, deși ești în miezul lucrurilor, ești doar pasiv. Înveți să observi fără să te amesteci. Să te identifici fără să te transformi. Înțelegi la un nivel pre-cognitiv. Abia mult mai târziu ajungi să poți da sensul tău lucrurilor trăite.

M-am întors un pic înainte de vioară, deoarece la vârsta aia fiecare floare, casă, piatră ieșită de la locul ei sau copac înflorit ori uscat îți săreau în ochi și astfel observai mai multe. Clasificarea se făcea la un nivel mai amănunțit. Oamenii de pe stradă nu erau doar oameni, erau mai înalți sau mai scunzi, mai grași sau mai slabi, bărboși, mustăcioși sau nu, cu fustele mai lungi sau mai scurte, cu culoarea și lungimea părului unică, copii de diferite mărimi, mirosuri, culori. De la vârsta aia, cel mai mult țin minte copacii, florile, dacă era tunsă sau nu iarba (care pe vremea aia creștea și foarte înaltă daca nu era tunsă și te puteai târâ de-a bușilea prin ea fără să te vadă nimeni, sau cel puțin așa credeai), treptele de la intrări, găurile din asfalt, bordurile și ce lipsea din ele sau stâlpii de pe marginea drumului. Când ești mic nu te uiți prea mult în sus, sau susul tău nu e la fel de sus ca cel al oamenilor mari.

Vioara a coincis cu începerea unei noi etape din viața mea. Mersul pe stradă s-a schimbat. Nu mai erau aceleași locuri, iar orașul părea că se înalță pe zi ce trece. Pe măsură ce treceau anii, tot așa creșteau și umbrele clădirilor care încercau să țină pasul cu suratele lor, a căror înălțime și formă nu conteneau să se schimbe. Până și mirosurile se schimbau. Și nu doar ale străzii, ci și ale oamenilor. Dacă la început strada deținea supremația culorilor și mirosurilor, treptat, oamenii au început să se facă simțiți, până când cerul s-a umplut de chipurile lor. Dacă la început vorbeai până și cu pietrele, acum, abia de mai bagi în seamă salcia de pe malul lacului sau păpădia care se luptă cu spărtura din asfalt, aceeași de acum mulți ani. Până și parcul a devenit loc de trecere, scurtătură între autobuz și metrou.

Bucureștiul meu e viu. În culori, forme, mirosuri, sunete și adieri de gânduri ce-ți trec prin cap, activate de gustul unei madlene, de mirosul teilor la începutul verii, sau de culoarea cerului care, observat fără voie, îți întoarce privirea mai intens ca un amant și te faci să vezi lucrurile mai clar ca niciodată. Nici nu știu de unde s-o iau cu descrierea. La sfârșitul lui mai și începutul lui iunie domnesc florile de tei. Mirosul lor amețitor de-a dreptul, mai ales după lăsarea întunericului, te învăluie tiptil până când, fără să-ți dai seama cum ai ajuns acolo, ești deja în vis. Amintirile se încurcă cu dorința și deja îți vine să oftezi. Și pentru că n-ai mai oftat de mult de prea-plin și zâmbetul nu ți s-a mai așternut fără voia ta pe față de înainte vreme să… abia atunci îți dai seama din nou. Simțurile pun stăpânire pe voie, iar pe dinăuntru ești deja în altă lume. De unde privești cu alți ochi și unde dansezi în cercuri de nepătruns de lungimea gândului, care devine condus de ele, până când îți vine să alergi să-ți pierzi suflarea sau să sări în sus, doar pentru a te prăbuși în iarba moale și răcoroasă, neîndeajuns de înaltă acum. O mai faci câteodată apărat de imaginea becului ars de pe marginea drumului, dar ce puține becuri care nu merg au mai rămas! Lipsa întunericului noaptea, mai spală din misterul ei. Noroc cu cerul a cărui culoare întunecată te face să vezi altfel.

– De când nu te-ai mai plimbat prin oraș?

– De… ieri.

– Și ce ți-a șoptit prin vene?

Îmi plac culorile lui. Amestecul caleidoscopic din care poți să înțelegi orice ți-ai dori. Zgomotul locurilor aglomerate care, pentru unii, încă mai evocă zumzetul pieții, al trecerii printre zonele de târguieli. Strigătul de cumpăr fier vechi ce te scoate din toropeala după-amiezii de vară. Doar că acum după-amiezele de vară sunt tot mai puțin nemișcate în tăcerea lor, iar aerul condiționat a luat locul geamului deschis. Acum orașul intră tot mai puțin în casă, iar izolarea oamenilor față de el e tot mai mare. Îmi place să dorm cu geamul deschis noaptea. Să mai zăbovesc înainte de culcare ascultând liniștea străzii, din care mai razbate câte un mieunat de pisică, sau o lătrătură din vreo curte îndepărtată. Îmi place să mă trezesc chiar înainte de soare, să miros răcoarea dimineții, să disting cântecul păsărilor și să fiu martora primelor sunete ale străzii, chiar dacă n-am mai făcut-o de mult. Îmi place să ies pe stradă în mijlocul zilei, să nimeresc în agitația pulsului dus la extrem al acestei Mașinării Extrem de Complicate ce nu încetează să obosească vreodată. Îmi place să fac asta chiar dacă momentul durează doar câteva secunde, până să intre în reflex mașinăria mea extrem de complicată ce duce la îndeplinire lucrurile menite să trebuiască să fie făcute.

Iubesc orașul ăsta de când mă știu. E atât de mare și de divers, încât pare că nu vei putea niciodată să-l cunoști cu adevărat, să-i descoperi toate grădinile secrete, labirinturile de după porțile închise, casele nevăzute, cotloanele necercetate încă sau hățișurile ce acoperă multe construcții aflate în paragină. Câte locuri tainice nu au fost descoperite pentru prima dată și mai apoi împărtășite în taină cu cineva drag? Câte a auzit banca de la intrarea din parc? Țin minte că odată ca niciodată, verișoara mea, mică încă pe atunci, a scris o poezie despre strada noastră care se chema Ce simte strada mea. Deși nu a beneficiat decât de succesul unei poezii scrise de un copil pe vremea aia, succes uitat cu desăvârșire a doua zi, am păstrat-o amândouă până în ziua de azi. Cât de des conștientizăm ce înseamnă strada, parcul, casa, orașul pentru noi? Ancorele pe care le aruncăm în urmă pentru a ne putea defini, pentru a ne putea aminti. Nu ne amintim niciodată doar de oraș, ci și de noi, de cum vedeam noi orașul atunci, care erau dorințele și visele noastrem cum alergam în picioarele goale prin ploaia de vară (cine nu a făcut asta?) și cu hainele șiroind, atunci când vârsta ne-a permis-o.

Orașul sunt eu trecând mereu pe stăzile aglomerate sau reci. Tot eu sunt și atunci și acum. Vioara îmi atârnă ca un fulg în spate, datorită obișnuinței de a o căra după mine aproape zilnic. O simt doar când sunt foarte obosită și mai car ceva greu în plus. Fără ea pot să alerg, să săr în sus, să dansez, să merg oricât prin ploaie și vreme rea, să nu am grija pierderii sau avarierii ei. Dar de visat pot visa oricum, ceva în spate nu m-a împiedicat niciodată. Ba chiar, de cele mai multe când mă întorc obosită seara acasă având sentimentul împlinirii profesionale după o zi lungă, mă bucur cu atât mai mult de plimbarea neașteptat de plăcută. Graba nu mai există, pasul mi se potrivește cu ritmul inimii și nu invers, privirea îmi rătăcește după voia ei și observ iar. Aceleași trepte ciuntite de la intrarea în Cișmigiu mă fac să zâmbesc. Ce bine pentru mine că, în strădania de a schimba parcul, au uitat tocmai de trepte! Când încă nu ești maestru în d-ale mersului în două picioare, observi toate pietrele și crăpăturile din asfalt. Asfaltul e ținta privirii tale și pentru că îl observi cu atenție, începi să îl cunoști bine. De multe ori mă întreb cum o să fie toamna mea și unde mi se va duce privirea. Cum or să înceapă să conteze din nou detaliile și cum din detalii se va reîntregi perspectiva. Cum va arăta stejarul bătrân de pe aceeași bancă? Cum o să simt la fel adierea vântului pe pielea mea și razele soarelui în ochi. Asta dacă n-or să taie copacul între timp, binențeles.

Mulți copaci au picat și multe case s-au dus. Nu pare așa de grav când vezi casa cu nuc în ruină și cum din balconul ce stă să cadă a vrescut un soi de copac. Nu pare așa de grav ca atunci când vezi un bloc în locul ei, a cărui umbră mai acoperă o bucată bună din strada mult prea îngustă deja. Nostalgia pare sentimentul cel mai întâlnit în rândul oamenilor care vorbesc despre oraș. Și la urma urmei de ce ne-ar surprinde asta de vreme ce nostalgia nu e nimic mai mult decât amintirea bucuriei. Bucuriile care ne leagă de oraș sunt nesfârșit mai multe decât tristețile.

Sentimentele și trăirile nostre dau viață orașului. Becul care pâlpâie în lumina roșiatică a ninsorii cu fulgi mari capătă proprietăți de absorpțiune. De la el privirea se îndreaptă spre urmele lăsate de vreo mașină târzie în zapada ce încă acoperă strada. De acolo te duci la liniștea din jur, la aburii de pe geamul înghețat, la urmele pașilor tăi ce se șterg pe măsură ce înaintezi pe drum. La scârțâitul pașilor în zăpadă, ce capătă alte proprietăți din cauza liniștii, la răsuflarea fierbinte prin fularul ce-ți acoperă gura și jumătate din nas. În noaptea asta tot orașul e alb. Merită văzut așa, singur pe drum, dar cu simțurile deschise. Totul pare nou și fără sfârșit în același timp. Atunci e doar al tău și fiindcă timpul nu există încă, poți călători mai ușor prin amintiri peste tot. Imaginile se suprapun peste albul imaculat, care acum funcționează ca un ecran de proiecție nesfârșit și le face mai ușor de observat. Fără să-ți dai seama ești iar acolo. Barierele sufletului se deschid iar realitatea devine copleșită de simțurile mult prea ascuțite acum. Amețeala ți se strecoară din nou în vene și te face să vezi. Muzica pornește din tine, iar versurile ei de nerostit se repetă obsesiv până când pică în difuz și sunt înlocuite de mirosul frigului de ninsoare. Când te uiți în spate nu poți vedea departe, drept care, după o vreme și refuzi să o mai faci și te concentrezi pe drum. Pe noua unduire a aceleiași străzi, ce se deschide în altele, unde, tu și nu altul, alegi pe unde s-o iei, din nou și iarăși, până când o faci încă o dată și tot așa.  Dacă cumva obosești, n-ai decât să te așezi, banca se află în același loc și poți sta pe ea cât poftești. Iar când ești gata din nou de mers, strada e tot acolo, chiar dacă între timp lumina s-a schimbat.

      

 

 

Ce simte strada mea

 

V-ați gândit vreodată

Ce simte o stradă?

Călcată de toată lumea în picioare

Cu ce-a greșit ea oare?

 

Ea vede totul

Dar nu spune nimic.

Vede oameni, păsări, mașini

Atât de diferiți și de haini.

 

Ea e împunsă de bastoane,

Ba chiar scuipată de diferite persoane.

Ea nu jignește și nu-njură,

Dar i se înfig capace-n gură.

 

Zi și noapte nu are scăpare

De-atâtea zeci și sute de picioare.

Eu mă întreb ce simte oare strada mea

Când mă plimb alene acum pe ea.

 

Roxana Szel, 1993 

asfintit banca

Poveste azerbaidjană

Povestea asta am auzit-o mai demult de la un individ mai ciudat ce colinda lumea încălțat cu un singur pantof pe care și-l muta de pe o parte pe alta, după cum îi era voia sau în funcție de drumul pe care urma să-l parcurgă. Individul pretindea că o culesese personal de la un alt călător profesionist, de la care și învățase trucul cu pantoful de altfel. Nu am apucat să o notez atunci, căci îmi uitasem creionul acasă și oricum eram ocupată să ascult. Voi încerca totuși să o redau cât mai bine din amintiri, mai ales că azi dimineață am visat ceva ce mi-a adus aminte de ea. Așadar povestea începe așa:

În prea-plinul de pe Amoniada Toridă a Ultimului Han, se născuse în urmă cu câteva mulțimi de ani, un prinț din Dinastia Verde. Decadența regatului în care trăia, nu era întrecută decât de rapiditatea cu care se scurgea timpul în vremea nopților lungi de iarnă, atunci când nici lumina nu răzbate mai mult de umbra sa, aceea pe care oamenii din ziua de azi o numesc reflexie. Vedeți voi, pe vremea aceea toate erau legate, suprapuse și pe lângă în același timp, deoarece încă se mai trăia din vis, iar realitatea era doar o părere. Prințul acesta, pe numele său Morfen Zayir, creștea la fel precum toți copiii, adică după cum îi era voia și firea, așa că nu trecu mult și într-o bună zi când se trezi de dimineață, își dădu seama că era deja mare și încă de ceva vreme. Când realiză asta, nu stătu mult pe gânduri, ci își luă tălpășița să vadă lumea și să se hotărască la ce-i bună și ce i-ar plăcea să facă cu ea.
Primul loc în care se duse fu malul Mării de Necuprins din Oceanul Oceanelor. Auzise el că pe acolo își făcuse loc o zână a apei care, dacă voia, te învăța diverse lucruri despre Necuprins. Necuprinsul era singurul tărâm de pe vremea aia, aproape necălcat de picior omenesc, deoarece pentru a intra acolo, înainte de toate trebuia să cuprinzi în minte granițele sale, ca să nu te pierzi odată intrat, și să poți și ieși bine mersi. Necuprinsul era un tărâm imaginar, locul de început al tuturor gândurilor și meleagul sensurilor de nerostit, și deci a înțelegerii făr’ de cuvinte.
Odată ajuns la malul Mării, prințul se puse pe treabă și timp de mai multă vreme trecută, răscoli cu mare grijă și atenție fiecare colțișor pe care-l găsi. După ce se convinse că se uitase peste tot, se așeză binișor pe malul apei și se apucă să se uite la ea. Și se uită și se uită, până când deja uitase și de ce se uită, dar și la ce se uită. Și pentru că nici gânduri nu mai avea deja în cap, atunci începu să vadă. La început văzu ceva, așa ca o amețeală, sau o părere, ce pe măsură ce-și mijea ochii să vadă mai bine, începu întâi să prindă formă și apoi să se apropie. Nu mică-i fu mirarea când își dădu seama că privea la zână. Facută din fum de raze și cenusă de argint de cea mai bună calitate, zâna era oricum, dar nu obișnuită, iar în timp ce se apropia și el reușea să o vadă mai bine, își dădu seama ca în același timp e doar o impresie, o fantasmă a imaginației sale combinată cu iluzia luminii reflectată în valurile mării.
– Trebuie sa mergi mai departe, grăi zâna aproape șoptind. Abia după aceea te vei putea întoarce la mine să-ți primești răsplata. Caută-l pe cel care deține cheia spre Lumea de Dincolo de Vis. Numele său rămâne pierdut în negura timpului, dar o să-l poți recunoaște după glas. Când îl vei auzi vorbind vei știi. După ce Călătoria Cunoașterii se va fi încheiat, vom vorbi din nou, pentru că abia atunci vei putea înțelege ce am să-ți spun.
Nici nu termină bine zâna de cuvântat, că pe loc căzu voinicul nostru într-un somn adânc, fără vise, culori sau sunete. Când se trezi începu să-și amintească cele petrecute, dar nu fu în stare să-și dea seama dacă întâlnirea cu zâna se petrecuse aievea, sau doar își imaginase. Stătu el un ceas, două, să se gândească mai bine, iar în cel de-al treilea, când soarele era deja în capul cerului, se hotărî că oricum neavând nimic mai bun de făcut, măcar să-ncerce ce spusese zâna. Merse până la cel mai apropiat port, de unde luă o corabie cât se poate de trainică, o umplu până la refuz de provizii și se puse la tăiat apele, cu gândul de a ajunge cât mai departe peste Marea de Necuprins.
Cum stătea el într-una din zile și se holba la lucirile apei, că na, altceva mai bun ce-ai a face pe o corabie când ziua de azi nu e decât alt ieri și tot așa, deodată văzu un pește nemaipomenit. Ce pește că putea fi chiar mama peștilor nemaipomeniți, așa nemaivăzut era, cu pene vineții în loc de solzi, coadă de păun și cap de șarpe de pădure. Încercă el o vreme să dea după arătare, dar cum nu-i prea merse, nu stătu pe gânduri, ci sări după el, cu gând să-l prinză și să vadă mai apoi ce-o face cu el. După ce se luptă o vreme cu peștele, reuși să-l prindă în căciulă și strigă la ceilalți să-l ridice la loc pe corabie. Nu mică-i fu surpriza când, scoțîndu-l din căciulă și arătându-l însoțitorilor, nu primi nicio reacție din partea acestora, ba mai mult, unul dintre ei se scarpina ușor la ureche, pe altul îl apucase fluieratul, iar restul nu-l priveau in ochi.
– Ce-aveți măi, voi nu vedeți aicea ce arătare nemaipomenită am prins?! întrebă el de-a dreptul cătrănit. Dar ăilalți nici chip să răspundă, ba mai mult păreau că nici nu observă. Văzând așa, se apucă să le descrie cum arăta, dar nici măcar asta nu părea să-i facă să vadă nemaipomenita captură.
– Pe semne de l-o fi lovit soarele în căpățână de are vedenii, sughiță unul în barbă, în timp ce, rând pe rând, începură să se întoarcă la treburile lor.
Cum era clar că cu oamenii n-o va scoate la capăt, și parcă-l și frigea nițeluș fruntea privind la pește, începu să i se facă milă pe de o parte, că na și ista trăgea să moară, și groază pe de altă parte, că dacă ăilalți aveau dreptate și de fapt avea o nălucire. Așa că întoarse frumos căciula invers și dădu drumul peștelui, iar acesta, cum lovi apa, dus fuse.
După pățania cu peștele, nici că mai privi la apă în zilele următoare, sau la cer de frică să nu vadă și acolo te miri ce. Așa că își petrecu timpul ocupat cu datul de ordine și leneveala cu ochii închiși. Trecură așa multe zile și nopți, așa multe că deja li se pierduse șirul, până într-o noapte fără lună, când, se porni o furtună dată de la mama focului, cum nu se mai văzuse până atunci, de om, animal sau orice altceva ar fi putut fi pe acolo. Valurile erau mai înalte decât puteți voi să vă imaginați, iar corabia se balansa amenințător, pocnind și trosnind din toate încheieturile. Dacă asta nu era de ajuns să te sperie bine, tunetele și fulgerele făceau diferența de la o sperietură bună, la frica-n măduva oaselor și spaima din pereți. Nu dură mult până când un val uriaș se năpusti asupra prințului, măturând toată puntea corăbiei, iar cum acesta uitase să se lege de ceva, când valul se retrase, îl luă cu el. Dar pentru că prințul era de fapt destul de curajos, și în plus stia să înoate binișor, nu se dădu bătut, ci se puse pe o luptă pe viață și pe moarte cu valul. Când credea că pân’ aici i-a fost și de data asta i se-nfundase, deodată se pomeni tras de ceva ce tăie valul cu mare viteză și-l scoase la suprafață. Nu mică-i fu mirarea, când își dădu seama că acel ceva care-l trăsese era chiar peștele arătare de cateva zile mai devreme.
– Nu te speria voinice, grăi acesta, nu numai că nu intenționez să te mănânc sau să te dau la fund, ba mai mult, îmi doresc să-ți întorc binele făcut și să-ți îndeplinesc o dorință. Numele meu e Mafrom și sunt Regele Nălucilor vii ale Peștilor de Demult. Nu mulți reușesc să mă vadă după adevărata mea înfățișare, tu ai reușit să o faci nu pentru că ai vedea mare lucru, ci pentru că m-am ascuns eu de ceilalți, adică, mai pe-nțelesul tău, am făcut o vrajă cât ceilalți să creadă că sunt un pește obișnuit. Spune-mi atunci care-ți e dorința și ți-o voi îndeplini de-mi stă în putere, încheie el.
– Îmi doresc să ajung mai departe ca să-l găsesc pe cel ce are cheia Lumii de Dincolo de Vis, șopti neîncrezător și totodată timid prințul.
– Păi și ce căutai atunci să strabați Marea pe deasupra, când tocmai în străfunduri se află intrarea spre peștera de care vorbești tu. Agață-te bine de mine, trage adânc aer în piept și cât ai clipi te duc acolo!
Zis și făcut. Se agăță prințul bine, luă o ditamai gura de aer și zise-n gând și-un Doamne ajută și ce-o fi o fi, că na, până și celor mai curajoși le e frică, ba mai mult, cică umbla o vorbă pe vremea aia, că cu cât crește curajul, așa și frica, căci una fără alta nu pot exista de vreme ce-au fost făcute împreună și doar oamenii au ajuns să le separe.
Nu dură mult coborârea și se pomeniră la intrarea în peșteră, unde pe loc Mafrom lovi cu coada puternic într-un punct secret de unde se acționa Mecanismul de Deschidere. Acesta era o serie destul de complicată de reacții în lanț, cât să nu vă pot povesti eu exact. Cert este că, într-un final, prințul se pomeni într-un torent de apă ce tot urca pe un topogan așezat cu susul în jos, care în loc să scoată apa, o trăgea, cam așa ca un burlan invers, doar că încolăcit dublu și răsucit de mai multe ori decât aș fi putut eu să număr. Nu dură mult și se trezi aruncat într-un soi de baltă argintie de mică adâncime, al cărui mal nu era departe. Camera în care se afla era una pătrată, ai cărei pereți străluceau din loc în loc ciudat, ca și când ar avea îngropate în ei multe lanterne mici. În capătul celălalt era un culoar lung ce ducea spre alta, plină de obiecte și lucruri necunoscute. Cum se apucă el de cercetat cu atenție și pe rând, îi lua o vreme, dar în final reuși să le identifice pe toate, mai puțin unul. Acela, arăta cam ca o statuie, doar că formă avea și nu avea , iar cu cât încerca să se aproie mai mult, cu atât părea că se depărtează. Neștiind exact ce să facă mai departe, se puse frumușel în turcește și așteptă prima idee.
– Cuvântă-mă și voi fi al tău, auzi el o voce în cap și pe loc se sperie de plăsmuirea pe care-o avu. Dar oricât se făcea el că nu aude, cuvintele i se tot repetau în cap, până când nu avu încotro și rosti cuvântul căutat. Cât o fi durat asta numai el poate știi, dar cum pe vremea aia sub apă timpul încă nu-și făcuse sălaș, înseamnă că nici nu dură dar și nu se mai termină în același timp.
Nu apucă el bine să zică ce avea de zis, că pe loc se iscă un nor de praf albăstrui-înnecăcios din care începură să sară scântei zgomotoase, iar când fumul se risipi, în locul statuii fără formă și distanță, se afla un bătrânel cu barba împletită și straie ponosite.
– Cine ești și cu ce scop îmi tulburi Concentrarea de mare adâncime? întrebă acesta ușor deranjat și încruntându-se la prinț în același timp.
– Morfen Zayir e numele meu, vin de departe și caut să merg cât mai departe, până la capăt și iar la început dacă e cazul și sunt dispus să tot fac asta până ajung.
– Bun răspuns băiete, nici prea multe cuvinte folosite, nici prea puține, pe scurt atât cât trebuie și cât îmi place! Terem Salon e numele meu, dar mai nou mă țin sub anonimat. Nu mă întreba de ce pentru că am jurat să nu spui nimănui până când nu îmi aduc aminte.
– Intrarea se află în Catacombele Subterane ale Peșterii Subacvatice, în care desigur te afli. De aici iei cărarea cea mai scurtă întotdeauna. Daar.. ai grijă că nu tot timpul se arată așa, deci câteodată trebuie să privești cu atenție, adică cu ochii închiși și cu privirea cât mai departe în spatele pleoapelor. Ține drumul cât duce, nu mai mult și curând vei ajunge în centrul pământului. Din centrul pământului se deschide o nouă cale, e calea spre deasupra lumii ăsteia și dedesubtul ăleilalte. Când oi ajunge acolo, ești pe cont propriu, unde te-o purta primul gând necugetat, acolo să mergi, iar de nu găsești ce cauți, te întorci binișor pe altă cărare și-o iei frumos de la capăt. În cazul în care totuși găsești ce cauți, nu mai trebuie să-ți faci griji cu ieșirea, căci tot primul gând te va purta acolo unde vei dori să fii.
Cum indicațiile primite nu lăsau urmă de îndoială, își luă rămas bun de la Terem Salon și se așternu la drum. Nu vă imaginați cum fu acesta. Lung nu era, pentru că totul se petrecea în clipa de față, dar în același timp părea nesfârșit. Din centrul pământului o coti brusc la dreapta, urcă o serie de scări cu treptele înghesuite unele peste altele și nimeri iar la malul unei ape. Cât vedeai cu ochii, numai apă era în fața lor. Așa că se întoarse și o luă în spate, de-a lungul unei poteci ce șerpuia prin iarba mult prea înaltă, spre dealuri. Umblă el de nu se mai terminau nici dealurile, nici cărările, iar când tocmai părea fără sorți de izbândă, văzu munții. Și începu nene să urce la ei și să schimbe potecă după potecă și poartă după poartă prin stânca muntelui, alegând după cum îl tăia capul, până dădu de zăpadă și cărarea se opri brusc în fața unui zid de piatră.
– Ha că pân’ aici mi-a fost, gândi el și de bine ce-o gândi se și adeveri și zidul mai crescu cu un stânjen. Pare-se că dorința sa fusese prea puternică și odată cu ea crescuse și neîncrederea, pentru că atunci când îți dorești prea mult ceva și de prea multă vreme, începe așa, cum să-i spun, să pară de neatins, dat fiindcă de fapt când începe să apară nerăbdarea, tot atunci se iscă și iluzia care te face să crezi că în loc să te apropii, nu faci decât să te depărtezi. Și cum de cele mai multe ori ne încredem în iluzie, pe simplul motiv că dacă ne-a venit în minte înseamnă că e reală, ea devine la fel de reală pentru fiecare, precum zidul de piatră pentru prinț. Dar cum el deja umblase mult și bine și mai învățase câte ceva, nu s-a speriat foarte tare, ci și-a dat seama de lucrurile astea. Așa că a hotărât să închidă ochii, să pretindă că zidul nu există și să facă asta până când o să se și convingă singur.
Bănuim că metoda lui a funcționat, de vreme ce a reușit să treacă mai departe. După zid a și găsit răspunsul la toate întrebările pe care și le pusese până atunci, mai ales că și-a dat seama că pe unele le știa de fapt și doar le uitase, iar pe restul le învățase pe drum. Și cum pe drum era deja de mult prea multă vreme căutând aceleași răspunsuri și nici nu avusese timp să-și pună întrebări de noi de mare însemnătate, își aduse aminte de zână și de promisiunea ei de a-i spune ce voia să afle. Cum se întâmplă asta, se și trezi pe malul Mării de Necuprins din Oceanul Oceanelor, pentru că, așa cum îi spusese Terem Salon, primul gând care-i veni în cap îl și purtă până la capăt.
În fața sa se afla zâna, care nu trase de timp, ci intră direct în miezul problemei și îi spuse:
– Necuprinsul ești tu, te-ai născut din el, ești făcut din substanța lui, iar în mintea și sufletul tău sălășluiesc cele trei părți ale sale: Totul, Nimicul și Orice. Necuprinsul nu e nimic mai mult decât mintea ta nemărginită, în care cu ajutorul puterii speciale, adică a imaginației, poți da formă gândurilor transformându-le în ce vrei tu. Tot acolo este locul din care îți tragi puterea și în care nu poate intra decât rar altcineva și numai dacă veți dori amândoi în același timp să vă întâlniți acolo. Acest altcineva este numit de voi sufletul pereche, dar noi îi spunem simplu Celălalt. Celălalt poate fi și Oricine în același timp, doar tu ai puterea să alegi cine va fi, să-l recunoști și să cădeți la pace. Călătoria pe care ai avut-o s-a aflat tot timpul în Necuprins, totul a fost real și ireal în același timp. Așa că, tot ce-ți rămâne de făcut acum pentru a o încheia cu succes, e să te întorci binișor de unde ai venit și să nu te îndoiești nicio clipă de cele văzute și trăite, dar nici nu pomeni vreodată de ele, pentru că atunci totul se va transforma într-un simplu vis și treptat vei ajunge să uiți.
Cum termină de vorbit, pe loc aruncă cu un praf magic de mai multe culori în ochii prințului și dispăru înainte ca acesta să apuce măcar să spună: stai un pic. Acu’ ce era să facă? A stat el ce-a stat să se asigure că nu se mai întoarce zâna, dar doar nu era să stea o veșnicie așa, mai ales că pe măsură ce stătea își aducea aminte de unde plecase, ce-i plăcea și că ar vrea să facă diverse lucruri. Așa că a luat-o voinicește spre regatul său, cu gândul numai la faptele mari ce își dorea să le facă. Când a ajuns în sfârșit acasă, îmi imaginez că s-a pus pe treabă serios, dar din păcate continuarea n-o mai știu pentru că am adormit înainte să se termine povestea, iar de dimineață când m-am trezit, individul cu pricina o ștersese demult. Să vă păcălesc și să inventez eu un final n-ar fi corect și în plus nici n-aș reuși să păcălesc pe nimeni, pentru că nu sunt un scriitor de povești profesionist sau Maestru al Cuvintelor Uimitor Alese, ci doar un pasionat al muzicii și al poveștilor în general.

1-button-tree-0001-monica-furlow Continue reading

Nasturii nu zboară singuri, iar cartoful nu-i al meu

La magazinul de iluzii de la colț nu se vinde pește. Miroase prea tare a pește, chiar dacă e spălat cu zaț de cafea ieftină și scrie pe el Săpun cu portocale făcut din floare de Veneția. Au în schimb piersici încrustate cu ață dentară pentru cei cu probleme de vedere. Ieri când mergeam încolo, mi-a sărit în față un pitic, pe care era să-l calc în picioare. Cand m-am uitat mai bine, am văzut că era de fapt un câine maidanez deghizat în capră ce încerca să vândă trecătorilor ambalaje goale de alune, sub pretextul că sunt bune la înșelat damele și la speriat copiii. Doi metri mai la dreapta, îi făcea concurență un flamingo roz cocoțat pe un cangur negru, din buzunarul căruia puteai să tragi la loz în plic, marele premiu fiind un tort de biscuiți cu multe funcții și trei leduri galbene, care se aprindeau când te așteptai mai puțin și-ți făceau lumea mai dragă. M-au prostit și pe mine o dată cu tortul ăla, doar că atunci când l-am tăiat, mi-am dat seama că era gol pe dinăuntru și scârțâia ca un contrabas stricat, în timp ce mirosul era doar o părere. Funcțiile veneau fără manual de folosire, drept care s-au dovedit într-un final inutile. Ledurile totuși pâlpâiau plăcut până s-au stricat, nu țineau de frig și iscau pofte sexuale. N-am știut ce să fac cu el, așa că l-am dat înapoi cangurului, care părea la fel de atașat de el ca de un borcan gol. L-a luat și s-a așezat pe el pentru că deja flamingoului i se făcuse foame.

Mâine mă duc să-mi iau niște praz de la vânzătorul de viori stricate. Știu că încă nu-i sezonul, dar măcar mânânc ce știu. Îmi place magazinul ăla, pentru că la tejghea servește o maimuță cu trăsături de felină, pe care dacă o prinzi într-o dispoziție bună te învață să cânți la acordeon. Iar dacă reușești să scoți mai mult de trei note primești o boabă de fasole și-un castron cu supă de mere. Vânzătorul nu apare niciodată și umblă zvonul că nu iese din cauză c-a servit în tinerețe niște tigăi fripte în loc de struguri unor băieți puși pe treabă al căror singur hit fusese Epilogul nu-i a mea, e alt-cinema.

tumblr_mywzqayOL11t0bfzpo1_500

Pentru mine

Când te apropii de Poarta-dintre Vise, ce se află exact în spatele cuvintelor și începi să pășești pe lângă amintiri, reușești cumva să intri în Camera de Nepătruns. Acolo dai de fluxul catifelat al unduirii valurilor întunecimii, ce nu pot fi văzute, ci doar auzite. Muzica pe care o spun, se revarsă în lumină ce dă naștere la culori brute. Și atunci tragem adânc aer în piept să simțim mirosul precar al ființei și îmi apropii mâna de a ta să te ating. Să las să-mi vorbească circulația sângelui tău și bătăile inimii mele acolo și acum, unde suntem la fel de pustii, involuntari și cu sufletele aburite de ispita noastră cum am fost dintotdeauna.

Închide ochii să vezi și nu te sfii de pasul mare al visătoriei de mijloc. Un parfum de vechime se strecoară în ochii noștri și trage arcurile substanței efemere. Ies scântei gri curat, din care doar negrul e dans. Tema e doar un schelet inconștient, demult uitat acolo, în cercul pătrat al imaginației. Valverde după val, zgârmă fondul deja alterat de dinaintea existenței noastre. Asta nu ne face mai puțin și nici mai mult, doar mai aproape, pentru că răgazul de fapt nu există.

Când răsare soarele, acolo trebuie să fii ca să te văd. Încă în întuneric la început, în timp ce-mi mijesc ochii, ce nu se astâmpără să vrea să vadă mai bine. Și când reflexele mi s-au potolit și foamea s-a retras în Brâlogul Iluziilor, atunci te voi vedea pe de-a-ntregul. Și atunci o să-mi doresc să mă apropii, să te miros și să te simt, pentru că doar așa te voi putea recunoaște cu adevărat.IMG_1528

Recunoștință

Am scris zilele trecute despre Crăciun, asa ce mi-a venit pe moment, in timp ce eram intr-un bar înconjurată de prieteni și de voie bună. Azi mă roade cu recunoștința, deoarece am tot vorbit de bucurie în ultima vreme.

Eu așa văd recunoștința, așa ca pe o bucurie. Mi-a luat ceva până să înțeleg asta. Mă tot întorceam pe toate părțile cu recunoștința asta, pentru că nici nu o pricepeam pe de-a întregul, drept care nici nu prea puteam s-o accept. Că vorba aia: până nu-i a ta, n-o vezi. Acum e la modă cu recunoștința. De ceva vreme încoace de fapt. Și cu dăruirea. Înainte era cu legea junglei, dar cum nici aia n-a mers, au sucit-o iar 180 grade. Eu n-o pricepeam, pentru că încă rămăsese multă nedreptate în mine, sentimentul ăla de-l știm cu toții, nu ne place când îl avem, drept care ne prefacem că nu-i acolo și-l împingem ușurel sub covor, în timp ce ne uităm în altă parte ca să nu atragem atenția asupra noastră.

Recunoștința mea nu e ceva ce trebuie să simt pentru că așa zic toți că e bine. Că așa zic toți n-a funcționat niciodată pentru mine. Pe simplul motiv că eu sunt eu și ei sunt ei. Până nu încerc, nu mă conving. Recunoștința mea a apărut de la sine, că na, doar de acolo vine (surpriză!), în momentul în care am început să mă bucur fără să mă mai simt vinovată că făceam asta. Întâi a fost de fapt cu frumosul, pe ăla l-am văzut primul, după adevăr. Și e atâta frumos când te uiți, că ți se pare că te copleșește și nu mai știi ce să faci cu el. Drept care n-ai încotro decât să-l accepți. E și când faci asta, îți vine așa, nițel, să sări în sus, sau să cânți un cântecel, sau să zâmbești cu gura pân’ la urechi, sau să faci orice gest ce pare că nu-ți stă în fire atunci, doar pentru că nu l-ai mai făcut de prea multă vreme. Așa e la început, e un pic mai intens. Dar dacă mergi mai departe, că până la urmă suntem mai mult ființe curioase decât fricoase, o să vezi că lucrurile se schimbă iar.

Iese soarele fraților! Și ce frumos e soarele, cum îți aduce el lumină peste tot, cum totul prinde viață în jurul tău. Apar întâi culorile, mai vii ca oricând, de nu mai știi ce să faci cu ele, să le mănânci sau să le respiri, să te pierzi în ele, să suspini de prea-plin, ca să mai iasă nițel afară să poți băga mai mult și tot așa. Pe urmă apare muzica și aromele. Muzica aia a ta, pe care nici măcar n-o conștientizezi. E starea cea mai naturală, aia de intrăm în ea doar din când în când, uneori din întâmplare, alteori pentru că decidem să o facem, dar ea e tot timpul acolo. Adică în noi, ca să nu existe urmă de îndoială. Dar despre asta o să vorbesc altă dată.

Mă întorc la draga mea bucurie. Asta e starea noastră naturală, aia de mulți o confundă cu mistica fericire. Nu te poți bucura oricum, doar că așa zice lumea, sau așa ai decis tu. Dar poți să o faci automat, când nu te mai abții, sau nu te mai gândești, sau altfel spus, de câte ori dorești să revii la adevărata ta natură.

După ce te bucuri mult, se crează așa, cum să le zic, niște amintiri frumoase. Momente le spun unii. Când sunt suficient de multe, nu le mai vezi ca pe ceva ieșit din comun. Îți aduci aminte de ele cu plăcere și retrăiești, sau devii conștient de ce ai simțit atunci. Și te copleșește un pic din nou. Și te încălzește un pic și te face să zâmbești un pic cu sufletul. Pentru că și sufletul știe să zâmbească să știți. Nu doar să plângă cum credem de multe ori. Așa de frumos e sufletul când zâmbește… nu-l vezi doar tu, îl văd și ceilalți, și nu doar oamenii, ci și animalele sau plantele, sau ce vreți voi.

E și când îți aduci aminte de momentele astea frumoase și te bucuri din nou de ele, aia se cheamă recunoștință.

2012-04-13_180

De Craciun

Tin minte mirosul… Of Doamne… Cum iti lipeai nasul de geam noaptea, incercand sa simti zapada neatinsa printre florile de gheata, riscandu-ti pielea in acelasi timp, caci daca erai prins nedormind dupa stingerea luminii, era vai si amar de pielea ta. Si stateai asa minute bune pana cand te lua frigul din camera, ce ti se strecura timid prin talpile goale. Si atunci te repezeai sub plapuma inca tremurand, dar cu inima batandu-ti tare, tare, in timp ce abia asteptai visele de cum avea sa fie.
Si emotiile… Rascolindu-ti simturile, incepand cu pielea. Si apoi bucuria… Bucuria nesfarsita care te tinea sa adormi. Abia asteptai sa se faca maine. Mereu si de fiecare data de cate ori erai trimisa la culcare. A doua zi insemna totul. Cine stie ce putea aduce? Puteai doar sa-ti imaginezi, in timp ce somnul iti dadea tarcoale discret, invaluindu-te in ameteala sa, mai tandru ca cel mai dulce amant si mai calduros ca cea mai stransa imbratisare.
Mi-e dor de ea. Jinduiesc la clipele de bucurie simpla. Alea in care sunt atat de mult eu incat nici nu ma mai simt.
Odata Craciunul era doar o zi anuntata de parinti. O zi la fel ca oricare alta. Diferenta era ca aparea un brad, care umplea camera de miros, agita toate spiritele din casa, avea un gust amar daca-l gustai, si din cand in cand intepa cand incercai sa-l cuprinzi cu bratele. Poate or fi fost si altele. Nu le mai tin minte. Dar tin minte zapada si frigul proasprat prin miros de afara. Si linistea strazii. Si ninsoarea blanda din singurul bec care mai mergea pe strada.
Si linistea… O liniste asa de profunda incat iti auzeai respiratia in timp ce faceai aburi pe geamul inghetat. Si priveai si miroseai, dorindu-ti nimic altceva decat sa nu se mai termine niciodata momentul si sa te mai astepte un pic constientizarea picioarelor goale pe parchet, ceea ce insemna ca deja nu mai erai in sine, ci in realitate.

“O sa ninga Raluca, o sa ninga si se sterg urmele pasilor din incapere, se curata, devin albi, curati si tu zambesti.
Ce frumos zambesti!” – Adina Petrescu

ninsoare

Oamenii frumoși din viața mea

Am cunoscut mulți oameni frumoși până acum. De fapt toți. Pe unii am continuat să îi văd frumoși, alții s-au estompat și au dispărut din vederea mea. Nu vorbesc de oamenii pe lângă care treci pe stradă, sau cei care există doar contextual, ci de ăia pe care, cumva, reușești să-i vezi. Pe unii mai multă vreme, pe alții mai puțină vreme, iar pe unii parcă doar pentru o clipă. Oricum toți sunt frumoși.

Am cunoscut femei frumoase, frumoase de pici, de te uiți la ele ca la icoane, nu-ți vine să crezi că există, drept care de multe ori nici nu o faci. Ți se taie răsuflarea când le vezi și nu-ți poți dezlipi privirea de la ele. Frumoase din toate punctele de vedere. Și perfecte. Sau autentice, sau reale, sau cum vreți voi să le numiți. Femei adevărate ce rămân așa indiferent de trecerea timpului și de vârsta pe care o poartă la momentul întâlnirii. Tot ele sunt. Și la fel. Acu’ o să sară bărbații că să le arăt unde sunt femeile astea ale mele. Sunt peste tot, trebuie doar să le vezi. Nu-s nici multe, dar nici prea puține. Nici tinere, nici bătrâne. Atât cât trebuie, atât cât avem nevoie de ele. Nu sunt deloc evidente, nu sar în ochi, poate pentru că știu deja prea multe, dar încă nu știu că le știu. Poate din cauză că sunt atât de adânci, multe și pline, încât trebuie să înveți întâi să vezi și abia apoi le poți deosebi. Depinde mult de ceea ce cauți, de ce vrei să vezi și unde le cauți. În mulțime o să le vezi, dar doar pentru o clipă, și asta pentru că sunt atât de diferite încât nu se pot ascunde decât în fața ochilor tăi, iar prin comparația evidentă creată involuntar de context, ies în evidență. Cam ca multe lucruri de altfel.

Am cunoscut bărbați frumoși, ce emană așa o lumină, că nu te poți abține să nu te ții după ei. Nici nu-ți mai poți găsi cuvintele încercând să-i definești, pentru că nu are sens. Oricum n-o să înțelegi. Poți cel mult să te lași îmbătată de mirosul lor și să-i alegi de stăpân. Pentru totdeauna. O dată e întotdeauna asta și e de fiecare dată doar acum. Și când cunoști un om din ăsta, nu se mai termină niciodată. Chiar dacă nu-l mai vezi. Influența lui asupra ta a fost mult prea mare. Te descoperi pe tine, te surprinzi transformându-te neîncetat și treptat, devenind tot mai mult tu, mai aproape de adevărata ta natură. Iubesc bărbații de când mă știu. O vreme am crezut că mai mult decât femeile. Acum știu că nu. E doar altfel la fel.

Încetează să cauți acolo unde nu trebuie. Vrei așa ceva? Vrei magie, fantastic, supranatural, sau viață? Crede întâi că există și mai dezbracă din când în când haina roasă a scepticului. Și atunci o să ți se limpezească vederea și o să-ți recapeți mirosul și restul simțurilor, de care nici nu știai că există. O să auzi muzica în culori și în adiere, răcoare, mângâiere sau căldură. O să simți mângâierile și atingerile în flux imposibil de descris în cuvinte, pe simplul motiv că încă nu au fost rostite vreodată. O să vezi vise și arome ce rătăcesc în propriul ritm prin venele unite ale întregului. Și atunci o să și poți vorbi pentru prima dată limba ta, aia de nu are nici nume și nici cuvinte. Măcar încearcă. Așa din când în când…

IMG_5404