Recunoștință

Am scris zilele trecute despre Crăciun, asa ce mi-a venit pe moment, in timp ce eram intr-un bar înconjurată de prieteni și de voie bună. Azi mă roade cu recunoștința, deoarece am tot vorbit de bucurie în ultima vreme.

Eu așa văd recunoștința, așa ca pe o bucurie. Mi-a luat ceva până să înțeleg asta. Mă tot întorceam pe toate părțile cu recunoștința asta, pentru că nici nu o pricepeam pe de-a întregul, drept care nici nu prea puteam s-o accept. Că vorba aia: până nu-i a ta, n-o vezi. Acum e la modă cu recunoștința. De ceva vreme încoace de fapt. Și cu dăruirea. Înainte era cu legea junglei, dar cum nici aia n-a mers, au sucit-o iar 180 grade. Eu n-o pricepeam, pentru că încă rămăsese multă nedreptate în mine, sentimentul ăla de-l știm cu toții, nu ne place când îl avem, drept care ne prefacem că nu-i acolo și-l împingem ușurel sub covor, în timp ce ne uităm în altă parte ca să nu atragem atenția asupra noastră.

Recunoștința mea nu e ceva ce trebuie să simt pentru că așa zic toți că e bine. Că așa zic toți n-a funcționat niciodată pentru mine. Pe simplul motiv că eu sunt eu și ei sunt ei. Până nu încerc, nu mă conving. Recunoștința mea a apărut de la sine, că na, doar de acolo vine (surpriză!), în momentul în care am început să mă bucur fără să mă mai simt vinovată că făceam asta. Întâi a fost de fapt cu frumosul, pe ăla l-am văzut primul, după adevăr. Și e atâta frumos când te uiți, că ți se pare că te copleșește și nu mai știi ce să faci cu el. Drept care n-ai încotro decât să-l accepți. E și când faci asta, îți vine așa, nițel, să sări în sus, sau să cânți un cântecel, sau să zâmbești cu gura pân’ la urechi, sau să faci orice gest ce pare că nu-ți stă în fire atunci, doar pentru că nu l-ai mai făcut de prea multă vreme. Așa e la început, e un pic mai intens. Dar dacă mergi mai departe, că până la urmă suntem mai mult ființe curioase decât fricoase, o să vezi că lucrurile se schimbă iar.

Iese soarele fraților! Și ce frumos e soarele, cum îți aduce el lumină peste tot, cum totul prinde viață în jurul tău. Apar întâi culorile, mai vii ca oricând, de nu mai știi ce să faci cu ele, să le mănânci sau să le respiri, să te pierzi în ele, să suspini de prea-plin, ca să mai iasă nițel afară să poți băga mai mult și tot așa. Pe urmă apare muzica și aromele. Muzica aia a ta, pe care nici măcar n-o conștientizezi. E starea cea mai naturală, aia de intrăm în ea doar din când în când, uneori din întâmplare, alteori pentru că decidem să o facem, dar ea e tot timpul acolo. Adică în noi, ca să nu existe urmă de îndoială. Dar despre asta o să vorbesc altă dată.

Mă întorc la draga mea bucurie. Asta e starea noastră naturală, aia de mulți o confundă cu mistica fericire. Nu te poți bucura oricum, doar că așa zice lumea, sau așa ai decis tu. Dar poți să o faci automat, când nu te mai abții, sau nu te mai gândești, sau altfel spus, de câte ori dorești să revii la adevărata ta natură.

După ce te bucuri mult, se crează așa, cum să le zic, niște amintiri frumoase. Momente le spun unii. Când sunt suficient de multe, nu le mai vezi ca pe ceva ieșit din comun. Îți aduci aminte de ele cu plăcere și retrăiești, sau devii conștient de ce ai simțit atunci. Și te copleșește un pic din nou. Și te încălzește un pic și te face să zâmbești un pic cu sufletul. Pentru că și sufletul știe să zâmbească să știți. Nu doar să plângă cum credem de multe ori. Așa de frumos e sufletul când zâmbește… nu-l vezi doar tu, îl văd și ceilalți, și nu doar oamenii, ci și animalele sau plantele, sau ce vreți voi.

E și când îți aduci aminte de momentele astea frumoase și te bucuri din nou de ele, aia se cheamă recunoștință.