Poveste azerbaidjană

Povestea asta am auzit-o mai demult de la un individ mai ciudat ce colinda lumea încălțat cu un singur pantof pe care și-l muta de pe o parte pe alta, după cum îi era voia sau în funcție de drumul pe care urma să-l parcurgă. Individul ăsta, pretindea că o culesese personal de la un alt călător profesionist, de la care și învățase trucul cu pantoful de altfel. Nu am apucat să o notez atunci, căci îmi uitasem creionul acasă și oricum eram ocupată să ascult. Voi încerca totuși să o redau cât mai bine din amintiri, mai ales că azi dimineață am visat ceva ce mi-a adus aminte de ea. Așadar, povestea începe așa:

În prea-plinul de pe Amoniada Toridă a Ultimului Han, se născuse în urmă cu câteva mulțimi de ani, un prinț din Dinastia Verde. Decadența regatului în care trăia, nu era întrecută decât de rapiditatea cu care se scurgea timpul în vremea nopților lungi de iarnă, atunci când nici lumina nu răzbate mai mult de umbra sa, aceea pe care oamenii din ziua de azi o numesc reflexie. Vedeți voi, pe vremea aceea toate erau legate, suprapuse și pe lângă în același timp, deoarece încă se mai trăia din vis, iar realitatea era doar o părere. Prințul acesta, pe numele său Morfen Zayir, creștea la fel precum toți copiii, adică după cum îi era voia și firea, așa că nu trecu mult și într-o bună zi când se trezi de dimineață, își dădu seama că era deja mare și încă de ceva vreme. Când realiză asta, nu stătu mult pe gânduri, ci își luă tălpășița să vadă lumea și să se hotărască la ce-i bună și ce i-ar plăcea să facă cu ea.
Primul loc în care se duse fu malul Mării de Necuprins din Oceanul Oceanelor. Auzise el că pe acolo își făcuse loc o zână a apei care, dacă voia, te învăța diverse lucruri despre Necuprins. Necuprinsul era singurul tărâm de pe vremea aia, aproape necălcat de picior omenesc, deoarece pentru a intra acolo, înainte de toate trebuia să cuprinzi în minte granițele sale, ca să nu te pierzi odată intrat, și să poți și ieși bine mersi. Necuprinsul era un tărâm imaginar, locul de început al tuturor gândurilor și meleagul sensurilor de nerostit, și deci a înțelegerii făr’ de cuvinte.
Odată ajuns la malul Mării, prințul se puse pe treabă și timp de mai multă vreme trecută, răscoli cu mare grijă și atenție fiecare colțișor pe care-l găsi. După ce se convinse că se uitase peste tot, se așeză binișor pe malul apei și se apucă să se uite la ea. Și se uită și se uită, până când deja uitase și de ce se uită, dar și la ce se uită. Și pentru că nici gânduri nu mai avea deja în cap, atunci începu să vadă. La început văzu ceva, așa ca o amețeală, sau o părere, ce pe măsură ce-și mijea ochii să vadă mai bine, începu întâi să prindă formă și apoi să se apropie. Nu mică-i fu mirarea când își dădu seama că privea la zână. Facută din fum de raze și cenusă de argint de cea mai bună calitate, zâna era oricum, dar nu obișnuită, iar în timp ce se apropia și el reușea să o vadă mai bine, își dădu seama ca în același timp e doar o impresie, o fantasmă a imaginației sale combinată cu iluzia luminii reflectată în valurile mării.
– Trebuie sa mergi mai departe, grăi zâna aproape șoptind. Abia după aceea te vei putea întoarce la mine să-ți primești răsplata. Caută-l pe cel care deține cheia spre Lumea de Dincolo de Vis. Numele său rămâne pierdut în negura timpului, dar o să-l poți recunoaște după glas. Când îl vei auzi vorbind vei știi. După ce Călătoria Cunoașterii se va fi încheiat, vom vorbi din nou, pentru că abia atunci vei putea înțelege ce am să-ți spun.
Nici nu termină bine zâna de cuvântat, că pe loc căzu voinicul nostru într-un somn adânc, fără vise, culori sau sunete. Când se trezi începu să-și amintească cele petrecute, dar nu fu în stare să-și dea seama dacă întâlnirea cu zâna se petrecuse aievea, sau doar își imaginase. Stătu el un ceas, două, să se gândească mai bine, iar în cel de-al treilea, când soarele era deja în capul cerului, se hotărî că oricum neavând nimic mai bun de făcut, măcar să-ncerce ce spusese zâna. Merse până la cel mai apropiat port, de unde luă o corabie cât se poate de trainică, o umplu până la refuz de provizii și se puse la tăiat apele, cu gândul de a ajunge cât mai departe peste Marea de Necuprins.
Cum stătea el într-una din zile și se holba la lucirile apei, că na, altceva mai bun ce-ai a face pe o corabie când ziua de azi nu e decât alt ieri și tot așa, deodată văzu un pește nemaipomenit. Ce pește că putea fi chiar mama peștilor nemaipomeniți, așa nemaivăzut era, cu pene vineții în loc de solzi, coadă de păun și cap de șarpe de pădure. Încercă el o vreme să dea după arătare, dar cum nu-i prea merse, nu stătu pe gânduri, ci sări după el, cu gând să-l prinză și să vadă mai apoi ce-o face cu el. După ce se luptă o vreme cu peștele, reuși să-l prindă în căciulă și strigă la ceilalți să-l ridice la loc pe corabie. Nu mică-i fu surpriza când, scoțîndu-l din căciulă și arătându-l însoțitorilor, nu primi nicio reacție din partea acestora, ba mai mult, unul dintre ei se scarpina ușor la ureche, pe altul îl apucase fluieratul, iar restul nu-l priveau in ochi.
– Ce-aveți măi, voi nu vedeți aicea ce arătare nemaipomenită am prins?! întrebă el de-a dreptul cătrănit. Dar ăilalți nici chip să răspundă, ba mai mult păreau că nici nu observă. Văzând așa, se apucă să le descrie cum arăta, dar nici măcar asta nu părea să-i facă să vadă nemaipomenita captură.
– Pe semne de l-o fi lovit soarele în căpățână de are vedenii, sughiță unul în barbă, în timp ce, rând pe rând, începură să se întoarcă la treburile lor.
Cum era clar că cu oamenii n-o va scoate la capăt, și parcă-l și frigea nițeluș fruntea privind la pește, începu să i se facă milă pe de o parte, că na și ista trăgea să moară, și groază pe de altă parte, că dacă ăilalți aveau dreptate și de fapt avea o nălucire. Așa că întoarse frumos căciula invers și dădu drumul peștelui, iar acesta, cum lovi apa, dus fuse.
După pățania cu peștele, nici că mai privi la apă în zilele următoare, sau la cer de frică să nu vadă și acolo te miri ce. Așa că își petrecu timpul ocupat cu datul de ordine și leneveala cu ochii închiși. Trecură așa multe zile și nopți, așa multe că deja li se pierduse șirul, până într-o noapte fără lună, când, se porni o furtună dată de la mama focului, cum nu se mai văzuse până atunci, de om, animal sau orice altceva ar fi putut fi pe acolo. Valurile erau mai înalte decât puteți voi să vă imaginați, iar corabia se balansa amenințător, pocnind și trosnind din toate încheieturile. Dacă asta nu era de ajuns să te sperie bine, tunetele și fulgerele făceau diferența de la o sperietură bună, la frica-n măduva oaselor și spaima din pereți. Nu dură mult până când un val uriaș se năpusti asupra prințului, măturând toată puntea corăbiei, iar cum acesta uitase să se lege de ceva, când valul se retrase, îl luă cu el. Dar pentru că prințul era de fapt destul de curajos, și în plus stia să înoate binișor, nu se dădu bătut, ci se puse pe o luptă pe viață și pe moarte cu valul. Când credea că pân’ aici i-a fost și de data asta i se-nfundase, deodată se pomeni tras de ceva ce tăie valul cu mare viteză și-l scoase la suprafață. Nu mică-i fu mirarea, când își dădu seama că acel ceva care-l trăsese era chiar peștele arătare de cateva zile mai devreme.
– Nu te speria voinice, grăi acesta, nu numai că nu intenționez să te mănânc sau să te dau la fund, ba mai mult, îmi doresc să-ți întorc binele făcut și să-ți îndeplinesc o dorință. Numele meu e Mafrom și sunt Regele Nălucilor vii ale Peștilor de Demult. Nu mulți reușesc să mă vadă după adevărata mea înfățișare, tu ai reușit să o faci nu pentru că ai vedea mare lucru, ci pentru că m-am ascuns eu de ceilalți, adică, mai pe-nțelesul tău, am făcut o vrajă cât ceilalți să creadă că sunt un pește obișnuit. Spune-mi atunci care-ți e dorința și ți-o voi îndeplini de-mi stă în putere, încheie el.
– Îmi doresc să ajung mai departe ca să-l găsesc pe cel ce are cheia Lumii de Dincolo de Vis, șopti neîncrezător și totodată timid prințul.
– Păi și ce căutai atunci să strabați Marea pe deasupra, când tocmai în străfunduri se află intrarea spre peștera de care vorbești tu. Agață-te bine de mine, trage adânc aer în piept și cât ai clipi te duc acolo!
Zis și făcut. Se agăță prințul bine, luă o ditamai gura de aer și zise-n gând și-un Doamne ajută și ce-o fi o fi, că na, până și celor mai curajoși le e frică, ba mai mult, cică umbla o vorbă pe vremea aia, că cu cât crește curajul, așa și frica, căci una fără alta nu pot exista de vreme ce-au fost făcute împreună și doar oamenii au ajuns să le separe.
Nu dură mult coborârea și se pomeniră la intrarea în peșteră, unde pe loc Mafrom lovi cu coada puternic într-un punct secret de unde se acționa Mecanismul de Deschidere. Acesta era o serie destul de complicată de reacții în lanț, cât să nu vă pot povesti eu exact. Cert este că, într-un final, prințul se pomeni într-un torent de apă ce tot urca pe un topogan așezat cu susul în jos, care în loc să scoată apa, o trăgea, cam așa ca un burlan invers, doar că încolăcit dublu și răsucit de mai multe ori decât aș fi putut eu să număr. Nu dură mult și se trezi aruncat într-un soi de baltă argintie de mică adâncime, al cărui mal nu era departe. Camera în care se afla era una pătrată, ai cărei pereți străluceau din loc în loc ciudat, ca și când ar avea îngropate în ei multe lanterne mici. În capătul celălalt era un culoar lung ce ducea spre alta, plină de obiecte și lucruri necunoscute. Cum se apucă el de cercetat cu atenție și pe rând, îi lua o vreme, dar în final reuși să le identifice pe toate, mai puțin unul. Acela, arăta cam ca o statuie, doar că formă avea și nu avea , iar cu cât încerca să se aproie mai mult, cu atât părea că se depărtează. Neștiind exact ce să facă mai departe, se puse frumușel în turcește și așteptă prima idee.
– Cuvântă-mă și voi fi al tău, auzi el o voce în cap și pe loc se sperie de plăsmuirea pe care-o avu. Dar oricât se făcea el că nu aude, cuvintele i se tot repetau în cap, până când nu avu încotro și rosti cuvântul căutat. Cât o fi durat asta numai el poate știi, dar cum pe vremea aia sub apă timpul încă nu-și făcuse sălaș, înseamnă că nici nu dură dar și nu se mai termină în același timp.
Nu apucă el bine să zică ce avea de zis, că pe loc se iscă un nor de praf albăstrui-înnecăcios din care începură să sară scântei zgomotoase, iar când fumul se risipi, în locul statuii fără formă și distanță, se afla un bătrânel cu barba împletită și straie ponosite.
– Cine ești și cu ce scop îmi tulburi Concentrarea de mare adâncime? întrebă acesta ușor deranjat și încruntându-se la prinț în același timp.
– Morfen Zayir e numele meu, vin de departe și caut să merg cât mai departe, până la capăt și iar la început dacă e cazul și sunt dispus să tot fac asta până ajung.
– Bun răspuns băiete, nici prea multe cuvinte folosite, nici prea puține, pe scurt atât cât trebuie și cât îmi place! Terem Salon e numele meu, dar mai nou mă țin sub anonimat. Nu mă întreba de ce pentru că am jurat să nu spui nimănui până când nu îmi aduc aminte.
– Intrarea se află în Catacombele Subterane ale Peșterii Subacvatice, în care desigur te afli. De aici iei cărarea cea mai scurtă întotdeauna. Daar.. ai grijă că nu tot timpul se arată așa, deci câteodată trebuie să privești cu atenție, adică cu ochii închiși și cu privirea cât mai departe în spatele pleoapelor. Ține drumul cât duce, nu mai mult și curând vei ajunge în centrul pământului. Din centrul pământului se deschide o nouă cale, e calea spre deasupra lumii ăsteia și dedesubtul ăleilalte. Când oi ajunge acolo, ești pe cont propriu, unde te-o purta primul gând necugetat, acolo să mergi, iar de nu găsești ce cauți, te întorci binișor pe altă cărare și-o iei frumos de la capăt. În cazul în care totuși găsești ce cauți, nu mai trebuie să-ți faci griji cu ieșirea, căci tot primul gând te va purta acolo unde vei dori să fii.
Cum indicațiile primite nu lăsau urmă de îndoială, își luă rămas bun de la Terem Salon și se așternu la drum. Nu vă imaginați cum fu acesta. Lung nu era, pentru că totul se petrecea în clipa de față, dar în același timp părea nesfârșit. Din centrul pământului o coti brusc la dreapta, urcă o serie de scări cu treptele înghesuite unele peste altele și nimeri iar la malul unei ape. Cât vedeai cu ochii, numai apă era în fața lor. Așa că se întoarse și o luă în spate, de-a lungul unei poteci ce șerpuia prin iarba mult prea înaltă, spre dealuri. Umblă el de nu se mai terminau nici dealurile, nici cărările, iar când tocmai părea fără sorți de izbândă, văzu munții. Și începu nene să urce la ei și să schimbe potecă după potecă și poartă după poartă prin stânca muntelui, alegând după cum îl tăia capul, până dădu de zăpadă și cărarea se opri brusc în fața unui zid de piatră.
– Ha că pân’ aici mi-a fost, gândi el și de bine ce-o gândi se și adeveri și zidul mai crescu cu un stânjen. Pare-se că dorința sa fusese prea puternică și odată cu ea crescuse și neîncrederea, pentru că atunci când îți dorești prea mult ceva și de prea multă vreme, începe așa, cum să-i spun, să pară de neatins, dat fiindcă de fapt când începe să apară nerăbdarea, tot atunci se iscă și iluzia care te face să crezi că în loc să te apropii, nu faci decât să te depărtezi. Și cum de cele mai multe ori ne încredem în iluzie, pe simplul motiv că dacă ne-a venit în minte înseamnă că e reală, ea devine la fel de reală pentru fiecare, precum zidul de piatră pentru prinț. Dar cum el deja umblase mult și bine și mai învățase câte ceva, nu s-a speriat foarte tare, ci și-a dat seama de lucrurile astea. Așa că a hotărât să închidă ochii, să pretindă că zidul nu există și să facă asta până când o să se și convingă singur.
Bănuim că metoda lui a funcționat, de vreme ce a reușit să treacă mai departe. După zid a și găsit răspunsul la toate întrebările pe care și le pusese până atunci, mai ales că și-a dat seama că pe unele le știa de fapt și doar le uitase, iar pe restul le învățase pe drum. Și cum pe drum era deja de mult prea multă vreme căutând aceleași răspunsuri și nici nu avusese timp să-și pună întrebări de noi de mare însemnătate, își aduse aminte de zână și de promisiunea ei de a-i spune ce voia să afle. Cum se întâmplă asta, se și trezi pe malul Mării de Necuprins din Oceanul Oceanelor, pentru că, așa cum îi spusese Terem Salon, primul gând care-i veni în cap îl și purtă până la capăt.
În fața sa se afla zâna, care nu trase de timp, ci intră direct în miezul problemei și îi spuse:
– Necuprinsul ești tu, te-ai născut din el, ești făcut din substanța lui, iar în mintea și sufletul tău sălășluiesc cele trei părți ale sale: Totul, Nimicul și Orice. Necuprinsul nu e nimic mai mult decât mintea ta nemărginită, în care cu ajutorul puterii speciale, adică a imaginației, poți da formă gândurilor transformându-le în ce vrei tu. Tot acolo este locul din care îți tragi puterea și în care nu poate intra decât rar altcineva și numai dacă veți dori amândoi în același timp să vă întâlniți acolo. Acest altcineva este numit de voi sufletul pereche, dar noi îi spunem simplu Celălalt. Celălalt poate fi și Oricine în același timp, doar tu ai puterea să alegi cine va fi, să-l recunoști și să cădeți la pace. Călătoria pe care ai avut-o s-a aflat tot timpul în Necuprins, totul a fost real și ireal în același timp. Așa că, tot ce-ți rămâne de făcut acum pentru a o încheia cu succes, e să te întorci binișor de unde ai venit și să nu te îndoiești nicio clipă de cele văzute și trăite, dar nici nu pomeni vreodată de ele, pentru că atunci totul se va transforma într-un simplu vis și treptat vei ajunge să uiți.
Cum termină de vorbit, pe loc aruncă cu un praf magic de mai multe culori în ochii prințului și dispăru înainte ca acesta să apuce măcar să spună: stai un pic. Acu’ ce era să facă? A stat el ce-a stat să se asigure că nu se mai întoarce zâna, dar doar nu era să stea o veșnicie așa, mai ales că pe măsură ce stătea își aducea aminte de unde plecase, ce-i plăcea și că ar vrea să facă diverse lucruri. Așa că a luat-o voinicește spre regatul său, cu gândul numai la faptele mari ce își dorea să le facă. Când a ajuns în sfârșit acasă, îmi imaginez că s-a pus pe treabă serios, dar din păcate continuarea n-o mai știu pentru că am adormit înainte să se termine povestea, iar de dimineață când m-am trezit, individul cu pricina o ștersese demult. Să vă păcălesc și să inventez eu un final n-ar fi corect și în plus nici n-aș reuși să păcălesc pe nimeni, pentru că nu sunt un scriitor de povești profesionist sau Maestru al Cuvintelor Uimitor Alese, ci doar un pasionat al muzicii și al poveștilor în general.

1-button-tree-0001-monica-furlow

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s