O chestiune de moment – Cu vioara în spate prin București

De multă vreme merg așa. De atât de multă vreme încât nu țin minte când a fost ultima dată când am conștientizat că o duc în spate. De multe ori îi simt lipsa când merg fără ea. Preț de o secundă amețesc. Apoi îmi aduc aminte că am lăsat-o acasă. Azi nu am repetiție. Pare ciudat când trebuie să te obișnuiești că ești în vacanță, sau ai o perioadă mai liberă pe care hotărăști să o dedici altor lucruri.

Stau în București de când mă știu și mai mult. Am crescut cu povești despre oameni legate de locuri din orașul ăsta. Atât de multe încât totul pare familiar, chiar dacă e prima oară când ajung într-un loc în care nu am mai fost. Primele amintiri sunt legate de copacii din Cișmigiu, de lac, mesele de șah, labirinturile, frunzele de tei de la baza copacilor, foișorul cu fanfara, cișmelele cu apă din care muream de poftă să beau și chioșcurile cu vată de zahăr. Asta era înainte de vioară. Au fost doar 5 ani înainte de vioară, din care îmi aduc aminte doar 3. E ușor să-ți aduci aminte lucruri de pe vremea aia, deoarece zilele semănau atât de tare unele cu altele, încât părea că timpul nu există. Eram convinsă ca așa stau lucrurile, oamenii mari sunt oameni mari, copiii copii și bătrânii bătrâni. Că așa a fost dintotdeauna și așa va fi. Acum că stau să mă gândesc la asta nici nu mi se pare prea diferit, dat fiindcă de fapt tot despre percepția noastră asupra celorlalți și asupra noastră este vorba.

Mai țin minte bisericile. Bucureștiul are multe biserici. Atât de multe încât nu numai că le pierzi șirul, dar după o vreme te obișnuiești atât de tare cu ele, încât de cele mai multe ori nu le mai distingi de alte clădiri. Procesul trecerii prin oraș se face deja automat printr-o clasificare de sinteză: biserică, casă-parter, vilă, bloc și tot așa. Ascunse sau nu după blocuri, bisericile constituiau adevărate aventuri. Descopereai o lume ascunsă, plină de mirosuri înțepătoare, cu lumini tainice și sclipiri magice de poveste. Era ca și cum ai fi intrat într-o adevărată peșteră a comorilor, doar că nu aveai voie să vorbești și să alergi spre tot ce sclipea în jurul tău. Lucrul ăsta te învață un pic, e ca și cum ai trage cu ochiul la o pagină prăfuită din trecut, doar că, fiind acolo în carne și oase, nu ai voie să schimbi cursul lucrurilor, pentru că ele sunt deja duse, iar existența ta se află în altă parte. Ca o lecție de cronică vie în care, deși ești în miezul lucrurilor, ești doar pasiv. Înveți să observi fără să te amesteci. Să te identifici fără să te transformi. Înțelegi la un nivel pre-cognitiv. Abia mult mai târziu ajungi să poți da sensul tău lucrurilor trăite.

M-am întors un pic înainte de vioară, deoarece la vârsta aia fiecare floare, casă, piatră ieșită de la locul ei sau copac înflorit ori uscat îți săreau în ochi și astfel observai mai multe. Clasificarea se făcea la un nivel mai amănunțit. Oamenii de pe stradă nu erau doar oameni, erau mai înalți sau mai scunzi, mai grași sau mai slabi, bărboși, mustăcioși sau nu, cu fustele mai lungi sau mai scurte, cu culoarea și lungimea părului unică, copii de diferite mărimi, mirosuri, culori. De la vârsta aia, cel mai mult țin minte copacii, florile, dacă era tunsă sau nu iarba (care pe vremea aia creștea și foarte înaltă daca nu era tunsă și te puteai târâ de-a bușilea prin ea fără să te vadă nimeni, sau cel puțin așa credeai), treptele de la intrări, găurile din asfalt, bordurile și ce lipsea din ele sau stâlpii de pe marginea drumului. Când ești mic nu te uiți prea mult în sus, sau susul tău nu e la fel de sus ca cel al oamenilor mari.

Vioara a coincis cu începerea unei noi etape din viața mea. Mersul pe stradă s-a schimbat. Nu mai erau aceleași locuri, iar orașul părea că se înalță pe zi ce trece. Pe măsură ce treceau anii, tot așa creșteau și umbrele clădirilor care încercau să țină pasul cu suratele lor, a căror înălțime și formă nu conteneau să se schimbe. Până și mirosurile se schimbau. Și nu doar ale străzii, ci și ale oamenilor. Dacă la început strada deținea supremația culorilor și mirosurilor, treptat, oamenii au început să se facă simțiți, până când cerul s-a umplut de chipurile lor. Dacă la început vorbeai până și cu pietrele, acum, abia de mai bagi în seamă salcia de pe malul lacului sau păpădia care se luptă cu spărtura din asfalt, aceeași de acum mulți ani. Până și parcul a devenit loc de trecere, scurtătură între autobuz și metrou.

Bucureștiul meu e viu. În culori, forme, mirosuri, sunete și adieri de gânduri ce-ți trec prin cap, activate de gustul unei madlene, de mirosul teilor la începutul verii, sau de culoarea cerului care, observat fără voie, îți întoarce privirea mai intens ca un amant și te faci să vezi lucrurile mai clar ca niciodată. Nici nu știu de unde s-o iau cu descrierea. La sfârșitul lui mai și începutul lui iunie domnesc florile de tei. Mirosul lor amețitor de-a dreptul, mai ales după lăsarea întunericului, te învăluie tiptil până când, fără să-ți dai seama cum ai ajuns acolo, ești deja în vis. Amintirile se încurcă cu dorința și deja îți vine să oftezi. Și pentru că n-ai mai oftat de mult de prea-plin și zâmbetul nu ți s-a mai așternut fără voia ta pe față de înainte vreme să… abia atunci îți dai seama din nou. Simțurile pun stăpânire pe voie, iar pe dinăuntru ești deja în altă lume. De unde privești cu alți ochi și unde dansezi în cercuri de nepătruns de lungimea gândului, care devine condus de ele, până când îți vine să alergi să-ți pierzi suflarea sau să sări în sus, doar pentru a te prăbuși în iarba moale și răcoroasă, neîndeajuns de înaltă acum. O mai faci câteodată apărat de imaginea becului ars de pe marginea drumului, dar ce puține becuri care nu merg au mai rămas! Lipsa întunericului noaptea, mai spală din misterul ei. Noroc cu cerul a cărui culoare întunecată te face să vezi altfel.

– De când nu te-ai mai plimbat prin oraș?

– De….

– Și ce ți-a șoptit prin vene?

Îmi plac culorile lui. Amestecul caleidoscopic din care poți să înțelegi orice ți-ai dori. Zgomotul locurilor aglomerate care, pentru unii, încă mai evocă zumzetul pieții, al trecerii printre zonele de târguieli. Strigătul de cumpăr fier vechi ce te scoate din toropeala după-amiezii de vară. Doar că acum după-amiezele de vară sunt tot mai puțin nemișcate în tăcerea lor, iar aerul condiționat a luat locul geamului deschis. Acum orașul intră tot mai puțin în casă, iar izolarea oamenilor față de el e tot mai mare. Îmi place să dorm cu geamul deschis noaptea. Să mai zăbovesc înainte de culcare ascultând liniștea străzii, din care mai razbate câte un mieunat de pisică, sau o lătrătură din vreo curte îndepărtată. Îmi place să mă trezesc chiar înainte de soare, să miros răcoarea dimineții, să disting cântecul păsărilor și să fiu martora primelor sunete ale străzii, chiar dacă n-am mai făcut-o de mult. Îmi place să ies pe stradă în mijlocul zilei, să nimeresc în agitația pulsului dus la extrem al acestei Mașinării Extrem de Complicate ce nu încetează să obosească vreodată. Îmi place să fac asta chiar dacă momentul durează doar câteva secunde, până să intre în reflex mașinăria mea extrem de complicată ce duce la îndeplinire lucrurile menite să trebuiască să fie făcute.

Iubesc orașul ăsta de când mă știu. E atât de mare și de divers, încât pare că nu vei putea niciodată să-l cunoști cu adevărat, să-i descoperi toate grădinile secrete, labirinturile de după porțile închise, casele nevăzute, cotloanele necercetate încă sau hățișurile ce acoperă multe construcții aflate în paragină. Câte locuri tainice nu au fost descoperite pentru prima dată și mai apoi împărtășite în taină cu cineva drag? Câte a auzit banca de la intrarea din parc? Țin minte că odată ca niciodată, verișoara mea, mică încă pe atunci, a scris o poezie despre strada noastră care se chema Ce simte strada mea. Deși nu a beneficiat decât de succesul unei poezii scrise de un copil pe vremea aia, succes uitat cu desăvârșire a doua zi, am păstrat-o amândouă până în ziua de azi. Cât de des conștientizăm ce înseamnă strada, parcul, casa, orașul pentru noi? Ancorele pe care le aruncăm în urmă pentru a ne putea defini, pentru a ne putea aminti. Nu ne amintim niciodată doar de oraș, ci și de noi, de cum vedeam noi orașul atunci, care erau dorințele și visele noastrem cum alergam în picioarele goale prin ploaia de vară (cine nu a făcut asta?) și cu hainele șiroind, atunci când vârsta ne-a permis-o.

Orașul sunt eu trecând mereu pe stăzile aglomerate sau reci. Tot eu sunt și atunci și acum. Vioara îmi atârnă ca un fulg în spate, datorită obișnuinței de a o căra după mine aproape zilnic. O simt doar când sunt foarte obosită și mai car ceva greu în plus. Fără ea pot să alerg, să săr în sus, să dansez, să merg oricât prin ploaie și vreme rea, să nu am grija pierderii sau avarierii ei. Dar de visat pot visa oricum, ceva în spate nu m-a împiedicat niciodată. Ba chiar, de cele mai multe când mă întorc obosită seara acasă având sentimentul împlinirii profesionale după o zi lungă, mă bucur cu atât mai mult de plimbarea neașteptat de plăcută. Graba nu mai există, pasul mi se potrivește cu ritmul inimii și nu invers, privirea îmi rătăcește după voia ei și observ iar. Aceleași trepte ciuntite de la intrarea în Cișmigiu mă fac să zâmbesc. Ce bine pentru mine că, în strădania de a schimba parcul, au uitat tocmai de trepte! Când încă nu ești maestru în d-ale mersului în două picioare, observi toate pietrele și crăpăturile din asfalt. Asfaltul e ținta privirii tale și pentru că îl observi cu atenție, începi să îl cunoști bine. De multe ori mă întreb cum o să fie toamna mea și unde mi se va duce privirea. Cum or să înceapă să conteze din nou detaliile și cum din detalii se va reîntregi perspectiva. Cum va arăta stejarul bătrân de pe aceeași bancă? Cum o să simt la fel adierea vântului pe pielea mea și razele soarelui în ochi… Asta dacă n-or să taie copacul între timp, binențeles.

Mulți copaci au picat și multe case s-au dus. Nu pare așa de grav când vezi casa cu nuc în ruină și cum din balconul ce stă să cadă a vrescut un soi de copac. Nu pare așa de grav ca atunci când vezi un bloc în locul ei, a cărui umbră mai acoperă o bucată bună din strada mult prea îngustă deja. Nostalgia pare sentimentul cel mai întâlnit în rândul oamenilor care vorbesc despre oraș. Și la urma urmei de ce ne-ar surprinde asta de vreme ce nostalgia nu e nimic mai mult decât amintirea bucuriei. Bucuriile care ne leagă de oraș sunt nesfârșit mai multe decât tristețile.

Sentimentele și trăirile nostre dau viață orașului. Becul care pâlpâie în lumina roșiatică a ninsorii cu fulgi mari capătă proprietăți de absorpțiune. De la el privirea se îndreaptă spre urmele lăsate de vreo mașină târzie în zapada ce încă acoperă strada. De acolo te duci la liniștea din jur, la aburii de pe geamul înghețat, la urmele pașilor tăi ce se șterg pe măsură ce înaintezi pe drum. La scârțâitul pașilor în zăpadă, ce capătă alte proprietăți din cauza liniștii, la răsuflarea fierbinte prin fularul ce-ți acoperă gura și jumătate din nas. În noaptea asta tot orașul e alb. Merită văzut așa, singur pe drum, dar cu simțurile deschise. Totul pare nou și fără sfârșit în același timp. Atunci e doar al tău și fiindcă timpul nu există încă, poți călători mai ușor prin amintiri peste tot. Imaginile se suprapun peste albul imaculat, care acum funcționează ca un ecran de proiecție nesfârșit și le face mai ușor de observat. Fără să-ți dai seama ești iar acolo. Barierele sufletului se deschid iar realitatea devine copleșită de simțurile mult prea ascuțite acum. Amețeala ți se strecoară din nou în vene și te face să vezi. Muzica pornește din tine, iar versurile ei de nerostit se repetă obsesiv până când pică în difuz și sunt înlocuite de mirosul frigului de ninsoare. Când te uiți în spate nu poți vedea departe, drept care, după o vreme și refuzi să o mai faci și te concentrezi pe drum. Pe noua unduire a aceleiași străzi, ce se deschide în altele, unde, tu și nu altul, alegi pe unde s-o iei, din nou și iarăși, până când o faci încă o dată și tot așa.  Dacă cumva obosești, n-ai decât să te așezi, banca se află în același loc și poți sta pe ea cât poftești. Iar când ești gata din nou de mers, strada e tot acolo, chiar dacă între timp lumina s-a schimbat.

      

 

 

Ce simte strada mea

 

V-ați gândit vreodată

Ce simte o stradă?

Călcată de toată lumea în picioare

Cu ce-a greșit ea oare?

 

Ea vede totul

Dar nu spune nimic.

Vede oameni, păsări, mașini

Atât de diferiți și de haini.

 

Ea e împunsă de bastoane,

Ba chiar scuipată de diferite persoane.

Ea nu jignește și nu-njură,

Dar i se înfig capace-n gură.

 

Zi și noapte nu are scăpare

De-atâtea zeci și sute de picioare.

Si mă întreb:

Ce simte oare strada mea?

Când eu mă plimb alene acum pe ea.

 

Roxana Szel, 1993 

asfintit banca

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s